RSS

Category Archives: ANTICHITATE. ISTORIE, MITURI SI LEGENDE

PRIMUL STAT COMUNIST DIN ISTORIA LUMII: REPUBLICA LUI URUKAGINA

A-URUKAGINA-1-225x300 Întâmplările despre care voi vorbi mai departe zac în abisurile întunecate ale istoriei şi este nevoie de nişte repere pentru ca să nu cădem pradă beţiei adâncurilor atunci când ne scufundăm în oceanul timpului pentru a ajunge până la ele.
Imaginați-vă, deci, stimați cititori, că ne aflăm pe teritoriul actualului Irak, în zorii civilizaţiei umane, în mijlocul poporului sumerian din cetatea-stat Lagaş.
Pământul este în mare parte nelocuit de oameni, arareori întâlneşti triburi sălbatice sau sate şi peşteri fortificate. Europa este acoperită cu păduri uriaşe şi luxuriante. Numărul oamenilor de pe planetă nu trece de patru milioane. Majoritatea acestora trăiesc încă în peşteri şi sunt sălbatici, se hrănesc cu fructe şi vânat, nu cunosc berea, nici pâinea, nici războiul de ţesut. Graniţele Lagașului sunt asaltate periodic de hoardele sălbatice ale akkadienilor, elamiţilor şi guteilor care ucid prizonierii şi-i mănâncă fiindcă sunt canibali.
Suntem în anul 2380 înainte de era noastră. Nu există Grecia, nu există Imperiul Persan și nu există Imperiul Roman. Există doar Egiptul faraonilor, care e o uniune de sate risipite de-a lungul Nilului.
Ne aflăm în Lagaș, primul oraş mare al lumii. Memphisul egiptean, va apare peste o mie de ani, Isus Cristos se va naşte peste 2380 de ani, Napoleon peste 4149 de ani şi Barack Obama peste 4341 de ani. Singurele oraşe de pe Pământ sunt cele de aici din Sumer : Uruk, Lagaş și Nippur.
UN SIMPLU ȚĂRAN AJUNGE GENERAL
Regatul Lagaș este condus de regele Lugalanda, un despot de o rară cruzime care în fiecare zi aruncă în închisori sau ordonă uciderea a zeci de nevinovați pentru a pune mâna pe averile lor sau pentru a le lua fiicele sau nevestele în haremul lui.
Lugalanda se află în fruntea unei aristocrații nobiliare care se ocupă cu războiul și cu cămătăria, dând aur și argint cu împrumut celor săraci care nemaiputând înapoia datoriile ajung sclavi.
Undeva, departe de zidurile Lagașului, un tânăr țăran pe nume Urukagina muncește din greu pe ogorul lui. Era ca și tatăl său, un simplu lucrător al pământului şi şi-a spus toată viaţa lui “om din popor”.
Într-un an secetos Urukagina nu a mai putut plăti dările. Gărzile regelui l-au schinguit și torturat, apoi i-au omorât familia. La urmă i-au dat foc casei, lăsându-l mai mult mort decât viu.
Când s-a trezit din leșin, Urukagina și-a îngropat morții și s-a uitat în jurul lui. Tot satul fusese jefuit și ars de parcă ar fi trecut pe acolo nu oamenii regelui lor ci hoardele sălbatice ale akkadienilor și ale guteilor. Sătenii nu mai aveau nimic decât bucata de pânză din jurul șoldurilor.
Urukagina i-a întrebat pe consătenii lui dacă vor să vină cu el în Lagaș. ”Nu mergem să ne plângem regelui! Mergem să-i cerem socoteală de acest crime!” a spus el cu semeție. Și oamenii l-au urmat.
Pe drum i se alăturau din ce în ce mai mulți răsculați. Noaptea, la lumina focurilor de tabără el îi încuraja și le vorbea despre cum dorea el să facă din Lagaș ”o țară a dreptății”. Fermecați, oamenii îi ascultau cuvintele.
În drum către capitala țării armata răsculaților a avut trei confruntări cu armata regelui Lugalanda. Urukagina, un simplu țăran, s-a dovedit un general genial și viteaz. Sub conducerea lui răsculații au spulberat trupele regelui și ale nobililor. După opt luni intrau învingătoare pe porțile capitalei Lagaș.
NAȚIONALIZAREA PĂMÂNTULUI ARABIL ȘI DESFIINȚAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE
Urukagina a venit la putere la vârsta de 30 de ani, în anul 2380 î.C., printr-o revoluţie populară de o amploare neamaiîntîlnită, marcată de o însufleţire fără precedent. Mândru de campaniile lui, el îi va pune pe scribi să consemneze în tăbliţe ziua în care în fruntea a zece “sori” (regimente) totalizând 50 000 de soldaţi a luat puterea de la precedentul şi sângerosul rege Lugalanda: “Zeul Ningirsu, viteazul lui Enlil m-a numit în fruntea poporului în faţa a zece sori de luptători. Şi din porunca divină a regelui zeu Ningirtsu, eu, Urukagina, am vestit voinţa zeilor, anume că nici un cetăţean particular nu poate fi stăpân pe nici o bucată de ogor arabil, că tot pământul arabil al ţării nu este al oamenilor ci aparţine zeilor divini Ningirtsu, soţiei sale Baw şi fiului lor. Şi să se ştie că eu, Urukagina, nu am ucis pe crudul rege Lugalanda după ce l-am învins. Nu am batjocorit în faţa armatei mele pe soţia şi pe fiicele lui şi nu le-am tăiat gâtul apoi aşa cum a fost datina până acum pentru învingători. Am îndepărtat de la mine acest obicei neomenesc şi i-am spus regelui şi familiei lui: -Plecaţi acum departe de aici! Să nu mai veniţi aici niciodată!”
În acest fel Urukagina a proclamat nationalizarea terenurilor si desfiintarea proprietatii private a pamantului cu 4298 de ani înaintea lui Lenin.
”COPII AI LAGAȘULUI, AJUNGE!”
Opinia lui Urukagina era că răul social, suferinţa şi nedreptatea oamenilor veneau din aceea că membrii claselor superioare acţionau sub impulsul individualismului. El a fost primul mare reformator de stânga din istoria lumii. Atenţia lui era îndreptată spre temperarea claselor bogate ale ţării.
Domnia lui Lugalanda instaurase în ţară legea bunului plac al bogaţilor. Marea preoţime şi casta nobiliară jupuiau sărăcimea şi o funcţionărime coruptă şi avidă storcea poporul de taxe. Oamenii mureau de foame la marginea drumului. Cei bogaţi îi forţau pe săraci să le vândă la preţuri de nimic proprietăţile şi bunurile mobile. Practic, dacă unui bogat îi plăcea casa cuiva venea la el şi i-o lua dându-i un preţ de nimic pe care săracul era obligat prin lege să-l accepte. Criminalitatea şi epidemiile atinseră cote de neimaginat. Urukagina a ridicat poporul de jos la răscoală:“Copii ai Lagaşului, ajunge!”
PRIMELE MĂSURI DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ISTORIA OMENIRII
Primul lucru pe care l-a făcut după ce a luat puterea a fost acela de a da un cod de legi. Codul lui Urukagina este primul cod de legi pe care l-a avut omenirea, iar prevederile lui sunt atât de avansate că ele sunt valabile şi în zilele noastre. El prevedea pentru întâia oară în istorie obligativitatea oraşelor de a-i îngriji pe bătrâni şi de a asigura o masă pe zi săracilor care nu aveau mijloace de subzistenţă precum şi o haină odată la doi ani. Urukagina a inventat nu doar politica de stânga ci şi sistemul de protecţie socială. De asemenea, tot pe cheltuiala oraşelor se făcea şi înmormântarea săracilor.
Au fost luate măsuri extrem de aspre împotriva bogaţilor care abuzau de poziţiile lor sociale. Codul lui Urukagina este primul exemplu din istorie care garanteaza prin lege drepturile omului şi proclamă egalitatea oamenilor în faţa legii. Chiar sclavii erau consideraţi fiinţe umane, dar cu drepturi civile limitate. Li se permitea chiar căsătoria cu femei libere.
INTERZICEREA POLIANDRIEI
Codul lui Urukagina a interzis poliandria. Ca urmare a epocii matriarhale, femeile bogate aveau dreptul să-şi ia mai mulţi soţi. Urukagina a decretat poliandria imorală şi ilegală. Femeia care îşi lua doi sau mai mulţi soţi era ucisă cu pietre. Legea este valabilă şi azi în islam.
PRIMELE PENSII DIN ISTORIE
Orfanii şi văduvele precum şi părinţii celor căzuţi în război erau scutiţi de plata impozitelor către stat. Soldaţii şi ofiţerii bătrâni primeau o pensie şi treceau în îngrijirea statului. Pe tăbliţele descoperite de arheologi sunt consemnate toate aceste realizări: “O, voi, oameni din popor, copii ai Lagaşului, v-am făcut legi tari, v-am dat libertate şi egalitate în faţa legilor şi zeilor. V-am scos de sub puterea celor bogaţi. Nu veţi mai suferi de pe urma bătăilor, a chinurilor, a foametei, a cămătăriei şi a nedreptăţilor. Şi nimeni nu va mai putea lua ce e al vostru. Văduva, orfanul şi omul de rând nu vor mai fi niciodată la mâna celui bogat şi puternic. Tineretul nu mai este obligat să lucreze pentru bogat degeaba. Am desfiinţat încasatorii de biruri care nu vă lăsau să intrati cu lapte şi carne sa le vindeti in pieţe şi nu veţi mai plăti argint pentru cap de oaie. Am scos toţi inspectorii, am dat afară birocraţii inutili. Cei bogaţi nu vor mai îndrăzni să vă ia asinul sau casa fără să plătească pe ele preţul cerut de voi şi nu cel oferit de ei. Spune-ţi-le cu curaj: “Nu vreau să-ţi dau casa mea şi asinul meu! Dacă nu pleci de aici chem arcaşii, copiii Conducătorului!” Şi dacă el, cel bogat nu pleacă din casa ta, atunci tu ieşi în stradă şi cheamă-i pe arcaşi care patrulează pe străzi, care sunt ca şi copiii mei. Eu am jurat zeului Ningirsu să vă eliberez de asuprire. Am făcut case de copii şi case pentru bătrâni. Sunteti liberi. Bucuraţi-vă de libertatea voastră!”
SFÂRȘITUL
Aceste măsuri au avut o mare rezonanţă în rândul maselor. Pe o tăbliţă un scrib a însemnat: “El, Urukagina a eliberat locuitorii din Lagaş de foame, de camătă, de asuprire! Şi numele lui trece din om în om, de la o frontieră a ţării la cealaltă frontieră a ei.”
În cele din urmă, după 20 de ani de conducere, în anul 2360 î.C., artistocraţia şi marea preoţime în frunte cu un fost prinţ, Lugalzagissi, se ridică împotriva lui. Trupele statului vecin Uruk intră pe teritoriul Lagaşului venind în sprijinul rebelilor. Urukagina îi înfrânge de două ori pe rebeli, dar a treia oară este grav rănit de o săgeată. Se retrage într-o fortăreaţă din nordul ţării, în Girsu.
Aici, la adăpostul fortificaţiilor rezistă cu succes un timp, dar în cele din urmă se produce o revoltă a sclavilor, armata se risipeşte si Marele Conducător este ucis. Cei care au venit după Urukagina au distrus tot ce amintea de el: palate, tăbliţe etc. În mod miraculos însă, tăblițele care consemnau istoria acestui mare conducător au ajuns până la noi intacte și au fost descifrate în 1967. Probabil unul sau mai mulţi fideli ai lui Urukagina le-au sustras din arhiva oficială înainte să cadă în mâinile rebelilor şi le-au îngropat într-un loc secret. Aşa au ajuns până la noi faptele şi numele lui Urukagina.

Postat in: Planeta , George PANAITESCU
Sursa : http://universulromanesc.ro/planeta/primul-stat-comunist-din-istoria-lumii-republica-lui-urukagina/

 

O istorie a banilor….

1. banii “Cu buzunarul plin de bani, eşti înţelept, frumos şi mai şi cânţi bine”, spune un vechi proverb evreiesc. Este, poate, una din cele mai sugestive înfăţişări ale importanţei acordate banului, importanţă care se reflectă în lunga sa evoluţie.
De la troc la sterling – o călătorie în timp pe buzunarul altora. Practic, istoria banilor se confundă cu istoria oamenirii, cele două entităţi fiind greu de separat. Acest lucru este confirmat chiar de o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale al Statelor Unite. “Ieri i-am spus unui amic cam cheltuitor că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. «Înţeleg istoria banilor. De îndată ce am câţiva, repede devin istorie», a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, declara, în 2002, Alan Greenspan. Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face astăzi istorie, cineva, în zorii omenirii, s-a gândit să modifice greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii “bani” ai omenirii, din păcate greu de mânuit şi perisabili. Între anii 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, s-au pus bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor, produse agricole şi materiale preţioase. Câteva sute de ani mai târziu, în Babilon, Codul lui Hamurabi legifera activităţile bancare.
Ceva mai la est, în China, cu circa 1200 de ani înainte de Hristos, pentru schimburile comerciale erau folosite cochilii de scoici; în timp, scoicile s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, în unele zone din Africa fiind folosite până la jumătatea secolului XX.
Încă din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă spune că legislatorul Solon (638-558 î.Hr.) ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumularea excesivă a acestora.
Alte monede ciudate? Monedele de piatră de pe insula Yap din arhipelagul Carolinelor, Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate – înşirate pe o prăjină – de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau cărate monedele cu valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone.
2 yapese-stone-money-for-fsm-inauguration
Un amănunt: insula Yap nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind adusă aici cu plutele, de la distanţe impresionante. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă – una de 1,3 metri.

Alte forme neobişnuite de bani sunt colţii de câine, folosiţi în insulele Solomon din Pacific; brăţările, folosite în Coasta de Fildeş; clopoţeii de bronz (Zimbabwe) sau cuţitele (China).
Cine ar fi putut să semnaleze apariţia monedelor metalice, apropiate de forma modernă, dacă nu Herodot, părintele istoriei? El critica spiritul mercantil al locuitorilor Lidiei, colonie grecească din Asia mică: aceştia nu numai că nu s-au mulţumit să bată monedă, dar au şi inventat magazinele. Primele monede au apărut în 640-630 î.Hr., fiind fabricate din electrum (un aliaj din aur colectat din râurile actualei Anatolii şi din argint, combinate în proporţii egale). Apariţia monedei, repede adoptată în varii forme de restul civilizaţiei antice, a dus la apariţia primului bancher. Acesta a fost Pithius, care, la începutul celui de-al cincilea secol î.e.n., opera în Asia Mică.
Tot din acea perioadă, monedele şi-au făcut apariţia în China, având formă rotundă şi fiind realizate din metal; nu încorporau o valoare foarte mare şi s-au dovedit incomode în tranzacţii costisitoare, spune Glyn Davis în lucrarea sa “Istoria banilor”.
Cetăţile greceşti Atena şi Corint au început să bată monedă proprie în 575-570 î.Hr., iar un sfert de veac mai târziu, legendarul rege Cressus s-a apucat să producă, în Lidia, monede de aur şi argint. Capturat de persani, Cressus a deschis drum primilor bani spre Persia.
Apariţia monedelor duce inevitabil la ceea ce, peste secole, în presa financiară se va numi “success stories”; prima astfel de poveste a fost cea a sclavului atenian Pasion, care în anii 394-371 î.Hr., a devenit cel mai înstărit şi faimos bancher grec, recâştigându-şi, totodată, libertatea.
În timp ce Pasion îşi dezvoltă… pasiunea pentru bani, pe alte meleaguri, la Roma, gâştele se dovedeau paznici vigilenţi ai Capitoliului (unde se păstrau rezervele monetare ale cetăţii). Preveniţi de gâşte asupra atacurilor galilor, romanii i-au mulţumit zeiţei Moneta, din al cărei nume derivă cuvântul money.
Mânuirea banilor se dezvoltă: în Grecia, cu 335 de ani înainte de Hristos, dobânda practicată pentru activităţi cuminţi, ca de pildă morăritul, era de 10%, în timp ce pentru activităţi care implicau riscuri sporite, bunăoară transportul naval, o dobândă de 30% era cu totul normală.
shutterstock-55105930
Alexandru cel Mare poate trece drept unul dintre primii mari cheltuitori ai lumii: întreţinerea uriaşei sale armate costa o jumătate de tonă de argint pe zi. Dar cuceririle şi prăzile sale bogate au stimulat schimburile comerciale; drept urmare, Alexandru a simplificat cursul de schimb, fixând o rată de schimb de 10 monezi de argint pentru una de aur.
Pe măsura trecerii timpului, sistemul financiar mondial – pentru că putem vorbi deja despre aşa ceva – se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii de confruntă, în timpul celui de-al doilea Război Punic (dintre Roma şi Cartagina), cu inflaţia generată de enorma cerere de bani necesari pentru plata trupelor, în vreme ce insula grecească Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.
Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monede, dar au adoptat ca materii prime, pe lângă aur şi argint, metale mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Octavian August (33 î.Hr. – 14 d.Hr.) a reformat atât sistemul monetar, cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.
3 shutterstock-31468828
În toată această perioadă, la greci, cele mai folosite unităţi monetare erau halcousul (confecţionat din aramă, el echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivalent cu patru drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, ambele din aramă, denarii din argint şi aureus-ii din aur.
Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Iisus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemul monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 d. Hr., conţinutul în argint al monedelor romane a scăzut la 40%, iar în 270 d. Hr. la doar 4% – consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian (214-275 d.Hr.) a încercat să contracareze acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le-a ridicat valoarea de două ori şi jumătate. O iniţiativă fără prea mare succes, pentru că inflaţia a rămas o problemă şi pentru Diocleţian (240-311 d.Hr.). Acesta a fost învins de forţele pieţei, chiar dacă a instituit controlul preţurilor şi al dobânzilor, motiv pentru care, în cele din urmă, a abdicat. Pe de altă parte, însă, tot Diocleţian a introdus de această dată cu succes, primul sistem de buget anual.
Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, deşi, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare (272-337 d.Hr.) a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”. Mai trebuie remarcat şi faptul că în anul 306, împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, care a fost produsă ulterior, fără a i se schimba greutatea sau puritatea, vreme de 700 de ani.
O măsură a inflaţiei acelor timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 d.Hr., preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme, iar în 324, urcase de şase ori. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari a ajuns să coste 2.120.000.000 de denari. Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare au fost abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus la Londra (secolul VII) au fost folosite mai mult ca bijuterii decât pentru scopuri comerciale.
4 2743578-publimedia-shutterstock

Sursa : http://farafrontiere.wordpress.com/2011/10/28/o-istorie-a-banilor-de-la-coltii-de-caine-la-conturile-virtuale/

Posted on 28 octombrie 2011 by Daniel Murăriţa

 

Cresus si Solon

Cresus – bogăţie sau fericire?
Cresus, regele Lidiei, i-a declarat război lui Cyrus cel Mare, conducătorul Persiei. Dar, tocmai în ziua bătăliei, a avut loc o eclipsă de lună. Cele două armate au fost atât de înspăimântate, încât au refuzat să lupte.
Puţin după aceea, Cresus s-a dus la Delfi, pentru a consulta oracolul. Şi acesta i-a răspuns că, dacă va traversa cu trupele râul Halys, are să distrugă un puternic imperiu.
Profeţia s-a adeverit. Cresus a traversat râul Halys, a dat lupta şi un mare imperiu a fost distrus: al său!

cresus-2
Cresus a fost un rege măreţ. A înrobit popoarele învecinate şi a adus atâtea avuţii în Sardes, încât a ajuns proverbial. În antichitate se zicea: bogat precum Cresus. De aceea au venit să-i vadă capitala curioşi din toate colţurile lumii, şi Cresus i-a încurajat cât a putut, căci îi plăcea faima.
Într-o zi, i-a fost adus un călător atenian care venea din Egipt. Era Solon, vestit şi el, deşi prin altceva decât Cresus. Era foarte întelept, fiind considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice.
Sperând să-l impresioneze, Cresus i-a arătat bogăţiile sale. Solon, deloc vorbăreţ, nici n-a clipit.
- Ei bine, dragul meu oaspete, a spus regele, ţi-a plăcut ce ai vazut? Am auzit cuvinte de laudă despre înţelepciunea dumitale înnăscută şi pe care călătoriile au sporit-o. Spune-mi, dintre toţi oamenii pe care i-ai văzut, care este cel mai fericit?
- Tellos din Atena, răspunse Solon.
- Cum aşa? se miră Cresus, căci nu se aştepta deloc la răspunsul acesta.
- Tellos era cetăţeanul unei cetăţi prospere, explică Solon. Nu este aceasta o mare fericire? Copii lui au fost frumoşi şi virtuoşi. În sfârşit, felul în care a murit este de invidiat. Luptând pentru patria lui, s-a purtat cu atâta vitejie, încât a obţinut victoria şi şi-a găsit pe câmpul de bătălie cea mai glorioasă moarte.
Cresus s-a supărat.
- Cum aşa, străine? Ce părere ai despre fericirea regelui care-ţi vorbeşte? Sunt eu mai prejos decât Tellos, un om oarecare?
- Cresus, a spus atunci Solon, te afli în culmea prosperităţii, sunt de acord. Dar nu te voi socoti cel mai fericit dintre oameni înainte de a afla că ţi-ai sfârşit zilele fericit. Cât timp un om n-a murit, nu putem spune că este fericit; putem spune, dacă vrei, că norocul îl favorizează. În toate lucrurile trebuie să ţinem seama de sfârşit.
Aşa i-a vorbit Solon atenianul celui mai bogat prinţ din Asia. N-a izbutit să-l convingă, cu atât mai puţin să-l mulţumească.
Însă povestea nu s-a sfârşit.
Curând, Cresus şi-a pierdut cel mai iubit fiu într-un accident la vânătoare. Apoi a intrat în conflict cu Cyrus, regele perşilor, şi a fost înfrânt. Luat rob şi înlănţuit, a fost osândit să fie ars de viu. Urcat pe rug, şi-a privit capitala distrusă şi jefuită şi şi-a amintit de bogăţiile pe care le pierduse. Cugetând de pe ce culmi îl azvârliseră zeii, s-a gândit că ajunsese în ziua morţii şi a început să suspine cu glas tare: “Solon! Solon! Solon!”
- Ce zice? a întrebat regele persan.
Cresus a povestit întâmplarea cu înţeleptul Solon, iar Cyrus, impresionat, i-a dăruit viaţa.
Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/11/cresus-bogatie-sau-fericire/

 

Cilivizaţii dispărute .TOMIRIS – REGINA LEGENDARĂ A MASSAGEŢILOR

3b1992e3cea10bb71eb0466

Românii nu-şi cunosc adevărata istorie, ocultată lor. Capul sus…suntem de NEAM NOBIL. Când massageţii, conduşi de legendara regină Tomiris, îl învingeau pe Cyrus( Cirus), Roma era un mic sătuc. În lumea ştiinţifică a fost un adevărat şoc când s-a descoperit că Sarmisegetusa Regia era de circa 4 ori mai mare decât Roma, capitala unui Imperiu colosal.
Lumea fascinantă a strămoşilor noştri a oferit Antichităţii două personalităţi emblematice, considerate drept model pentru orice posibilă istorie universală a moralei războinicilor: regina massageţilor şi Dromichete, regele dacilor din sudul Carpaţilor.
Despre regina Tomiris ştiu mai multe occidentalii decât românii de astăzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãtau pânã si copiii din România, dar si acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale numai vor sã ofere exemple morale copiilor nostri. Cu sigurantã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reusit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele persilor, în anul 529 î.Hr. sau 530. Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576– – 529 î.Hr. A pus bazele Imperiului Persan si a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al persilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia si regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã si Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor.
Izvoare de importanţă deosebită, ce nu pot fi trecute cu vederea, ne vorbesc despre personalitatea şi faptele legendarei regine a massageţilor (massa.geţi/messa.geţi -. Geţii cei mari), care a intrat şi în mitologia unor naţiuni din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Artiştii Renaşterii au imortalizat-o, iar Muzeul Luvru găzduieşte un frumos portret al reginei Tomiris. Paulus Peter Rubens şi Mattia Preti au pictat, fiecare, câte un tablou cu Tomiris.
Muraev a scris baletul „Tomiris”, Voltaire, Shakespeare, Eminescu au prezentat în operele lor faima, destinul şi valoarea umană a reginei massageţilor. „Câţiva istorici, cercetând „rolul femeii ca forţă a istoriei”, au aşezat-o într-o glorioasă galerie, alături de Artemisia (Nota A), Boadicea (NotaB), Zenobia (Nota C) sau Ioana d’Arc” (1).
A fost una dintre cele mai puternice personalităţi ale Antichităţii. Regina Tomiris este revendicată, în diferite forme, de istoria străveche din Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Turcia, Ucraina şi chiar Rusia. Atât în aceste ţări, cât şi în ţări nordice sau occidentale, restaurante, firme vestimentare, societăţi comerciale de profiluri diferite etc. îi poartă numele.
Biografii tracului Alexandru Macedon notează că tânărul rege macedonean era un mare iubitor de literatură şi istorie. Nu se despărţea de „Istoriile” lui Herodot, „părintele istoriei” – ionian născut în Halicarnas, bun cunoscător al traco-geţilor din jurul Mării Negre, pe care l-a vizitat de mai multe ori. Plutarh notează că Alexandru Macedon a vizitat Pasargata – mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare. El se considera urmaşul şi continuatorul glorios al reginei Tomiris.
Iar cărţile noastre de istorie, istoricii şi cercetătorii noştri păstrează o tăcere de neînţeles asupra acestei personalităţi care l-a zdrobit pe trufaşul Cyrus cel Mare., dându-i pedeapsa capitală. De reţinut următoarele. Herodot consemnează în opera sa: „Caucazul formează bariera parţilor (neam scitic – n.T.F.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, până în apropiere de China – nota T.F.) care se pierde în depărtare: această câmpie mare o ocupau massageţii, contra cărora avea Cyrus pofta să pornească cu armate”.
Istoricul Burchard Bentjes este autorul vastei lucrări „Civilizaţia veche a Iranului”, în care are numai cuvinte de laudă la adresa messageţilor „aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalul duşman al lui Cyrus”. Istoricul grec Hekataios, trăitor la curtea regelui Cyrus, scria: „Ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul. Sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă din aramă. Harnaşamentele cailor sunt împodobite cu aur…”
Povestea massageţilor şi a lui Tomiris este cea mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramură a tracilor a migrat din regiunea carpato-danubiano-pontică-balcanică spre răsărit încă din neolitic. Aveau o religie monoteistă şi se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. ..
Cyrus, numit „Kurus”, „Kiros” sau „Keyhusrev”, în limba persană veche – farsi, considerat Baiazid al perşilor, a domnit între 576-529 î.Hr. şi a pus bazele Imperiului Persan. După ce a cucerit regatul Mezilor, regatul Lydia şi regatul Noului Babilon, reuşind să unescă cele două regate iraniene, ambiţia lui Cyrus era să cucerească şi Egiptul, dar regine Tomiris i-a scurtat destinul de cuceritor.
La început, Cyrus a vrut să se căsătorească cu regina Tomiris. În „Istorii”, Herodot scria că aceasta l-a refuzat pe cel mai puternic om al lumii de atunci: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al messageţilor, că te voi sătura de sânge” (2).
Prima bătălie s-a dat între o parte a armatei massageţilor, conduşi de Spargapises, fiul lui Tomiris, şi armata lui Cyrus, pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centrală. Regele persan a ieşit învingător şi l-a capturat pe Spargapises. Regina i-a cerut să-i elibereze fiul şi să nu treacă fluviul. Spargapises nu a vrut să fie batjocorit în robie şi s-a sinucis, iar Cyrus şi-a trecut întreaga armată peste fluviu.
Perşii au fost învinşi, regina Tomiris a cerut să fie căutat cadavrul regelui, i-a tăiat capul şi l-a aruncat într-un cazan plin cu sângele năvălitorilor, pentru „a se răzbuna”.
Această scenă trebuie privită din perspectiva moralei războinicilor timpului, care-şi apărau neamul şi pământurile. Altfel nu vom înţelege nimic. Tomiris a impresionat Antichitatea prin lecţia ei aspră pe care i-a dat-o lui Cyrus. Era sancţiunea dată unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţă şi existenţă liberă. Atunci, războinicii se conduceau după legile moralei nescrise ale păcii şi războiului.
Momentul este foarte asemãnãtor cu pilda oferitã de Dromichete invadatorului Lisimah peste douã sute de ani. La o distantã atât de mare în timp, cei doi regi par sã se conducã dupã aceleasi legi morale nescrise ale pãcii si rãzboiului. În aceastã mentalitate, rezidã practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viatã liberã pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru natiunea lui, trebuie sã se pregãteascã intens de rãzboi, spune un vechi principiu din stiinta conducerii statelor. (Pe acest principiu al descurajãrii s-a bazat si blocarea cursei înarmãrii nucleare de astãzi). Prin urmare, nu doar scena dramaticã, în care frumoasa reginã a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea sã-i impresioneze pe artistii din epoca iluminismului si apoi a romantismului. Ei au retinut semnificatia moralã a pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragã tuturor celor care au teoretizat noţiunea de “naţiune” în secolul al XIX-lea.
Iordanes povesteste cã la anul 527 î.Hr., Tomiris a pus bazele orasului Tomis. Herodot scrie cã, dupã victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – dupã alte izvoare – a venit cu corãbiile pline de pradã în Dobrogea de astãzi si a pus bazele cetãtii. Descrierea massagetilor este foarte expresivã: luptãtori pe jos sau pe cai, arcasi neîntrecuti, dar si curajosi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar vãduvele de rãzboi erau tinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistã. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea “De origine actibusque Getarum” – “Despre originea si faptele getilor” – Iordanes, get, adicã dac de origine, îl reconfirmã pe Herodot. El precizeazã însã cã este vorba despre acelasi neam. Fiind conducãtoarea unui asemenea popor, fãcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze si astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred cã Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar, dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron dupã moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea “Gemenii”, încã prea putin cercetatã. Kazahii de astãzi au convingerea cã istoria lor a început cu… Tomiris. Massagetii erau numiti Saka. Unii istorici turci cred si astãzi cã massagetii erau de neam turcic, fiind iranizati odatã cu migratia lor spre rãsãrit! Autohtonii din Tadjikistan si cei din Turcmenistan se revendicã tot de la massageti. Uzbecii cred la fel. Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massagetilor, celebri în epocã datoritã cailor lor fãrã egal. Turcmenii sustin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageti. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius si Alexandru Macedon. Unii istorici considerã cã massagetii au fost asimilati de iranieni si de chinezi. Oricât de diverse ar fi opiniile, toti cercetãtorii au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massagetii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens si-a intitulat tabloul “Tomiris, regina scitilor” (sau getilor cei mari, neam tracic, n.a.). Mattia Preti a pictat si el un tablou cu Tomiris. Iordanes o considerã pur si simplu “Getarum regina” (sau a scitilor, deci… n.a.)…
De-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, originea massageţilor a iscat numeroase controverse. Nu insist asupra acestora. Realitatea este că massageţii sunt urmaşii tracilor care au migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică. Încă din neolitic.
Doi cercetători de renume, desfăşurându-şi activitatea în mod independent, au ajuns la aceeaşi concluzie privind originea comună a popoarelor ce sălăjuiesc din Antichitate pe întinsul spaţiu cuprins între Dunăre şi China. Este vorba de istoricul german Heinrich Iulius/Henry Jules Klaproth şi cercetătorul francez Saunt-Martin.
Elevi fiind, am fost învăţaţi să credem că migraţiile s-au produs numai din Asia spre Europa. Nu am fost pregătiţi să acceptăm că fenomenul s-a produs şi invers, în timpuri istorice străvechi. Locuitorii ancestrali din spaţiul carpatin au migrat în toată Europa şi spre răsărit, până în China. Asemenaa tuturor dacilor, massageţii se închinau la Soarele Neînvins şi sacrificau cai pe altarele Soarelui. Kazahii din zilele noastre sunt convinşi că istoria lor începe cu…Tomiris. Autohtonii din Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan se revendică din massageţi.
Massageţii au ajuns până în Asiria. În perioada 669-626 î.Hr. s-au aliat cu regele Assurbenipal contra Mezilor.
Nenumărate dovezi indică faptul că amazoanele făceau parte din acelaşi neam al massageţilor. Ele formau un ordin al luptătoarelor din aceeaşi etnie. Mitul amazoanelor este reţinut de greci în epoca în care massageţii se deplasau spre Anatolia. Morminte ale amazoanelor au fost descoperite ala frontiera dintre Kazahstan şi Rusia.
Geograful antic Strabon (60î.Hr.-26 d.Hr.) ne spune că neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, de la Carpaţi până în Centrul Asiei.
Darius, urmaşul lui Cyrus, a pătruns cu oştile în ţinutul massageţilor, însă nu a reuşit să înfrângă „triburile conduse de Tomiris”, după cum specifică cronicile. Tot în cronici stă scris că Darius a fost oprit din războaiele de cotropire dincoace de Dunăre, „unde numai podul construit de perşi (peste Dunăre) îl salvă pe rege şi armata lui să nu împărtăşească soarta lui Cyrus, fugărit de oştile şeţilor”.
La fel, nici Alexandru cel Mare nu reuşi să cucerească pe massageţi. Faramane, unul dintre prinţii din Hortezum (vechi stat iranian construit în sec. VIII-VI î.e.n., pe cursul inferior al fluviului Amudaria) a vrut să încheie o alianţă cu acest mare comandant. Arian, istoricul expediţiilor lui Alexandru, relatează că Faramane venise cu 1.500 de călăreţi şi i-a propus lui Alexandru, în schimbul alianţei contra sciţilor din Ucraina, că îi va aduce şi pe Colehi şi amazoane. Istoricul Burchard Bentjes scrie că, în urma acestei alianţe, „sciţii din Ucraina şi de mai departe au fost alungaţi”, iar Faramane a înfiinţat statul Amu Daria.
Se pare că pe monumentul circular de la Adamclisi este consemnată această luptă, deoarece pe monument apar şi amazoanele. Iar mulţi istorici au căzut de acord că acest monument este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia.
Prof. dr. în istorie Augustin Deac subliniază similitudinea dintre scrierea din „Codex Rohonczy” şi scrierea alană, alanii fiind urmaşii massageţilor. Odinioară, Prutul era considerat fluviul alanilor şi se pare că oraşul Iaşi a fost întemeiat de ei. Satul Iaşca de la gurile Nistrului, la fel.
S-au autointitulat yas, alanii fiind semnalaţi şi de chinezi, în 1260 e.n., sub numele de anzai, şi de greci care i-au numit asauoi. Alanii au migrat până în nordul Franţei în Spania şi nordul Africii. Osetenii de azi sunt urmaşii lor.
Nota A – Artemisia Gentileschi (1593-1653) a fost unul dintre primii pictori bine-cunoscute de sex feminin.
Nota B – Descrierea Boudicei poate fi găsită în lucrările Lui Tacitus, sau Dio Cassius, cu toate că la ambii e practic identică. Ambii remarcă, că Boudica era de sânge regal, de înălţime înaltă, avea o minte ageră. Părul ei era roscat si drept, lung până la talie, voce aspră si o vedere pătrunzătoare. De obicei purta o tunică colorată, la fel si o manta. Soţul ei, conducătorul Prasutag, era regele icenilor, care locuiau în regiunea Norfolk de azi. Aceste pământuri practic nu erau sub controlul Romei, deoarece în timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în anul 43, icenii s-au unit cu armatele lui în calitate de aliaţi. În anul 47, în timpul încercării lui Publius Octorius Scapula de a-i dezarma, ei au reusit de a-si apăra dreptul lor la independenţă. Prasutag era mai în vârstă decât soţia sa si a trăit o viaţă lungă. Pentru a-şi păstra neamul, el, la fel ca pe ambele fiice ale sale, l-a făcut comostenitor al tronului pe imperatorul roman.
A “tolera” independenţa regatelor unite era o practică romană normală cu condiţia ca regatul se lăsa ca mostenire imperatorului roman după moartea conducătorului curent a regatului. Astfel, de exemplu, au fost anexate la imperiu provinciile Bitinia si Galatia (Galatia). La fel, Legea romană permitea lăsarea mostenirii numai pe linia bărbătească. De aceea, toate încercările lui Prasutag de a păstra pe tron familia sa au fost zădarnice. După moartea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul si averea au fost confiscate. Averea nobililor si a robilor erau deja egale. Potrivit lui Tacitus, Boudica a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate. La fel a fost prădată trezoreria lui Prasutag, care mulţi ani a trăit din banii romani.
În anul 61, britanii, druizii şi icenii, sprijiniţi de vecinii lor s-au răsculat împotriva romanilor. Sufletul răscoalei a fost Boadicea, care conducea o armată de peste 230.000 de oameni. Această femeie era mai degrabă dispusă să moară în luptă, decât să trăiască în robie. Mai bine instruiţi şi cu o dotare superioară , romanii au învins. Curând după înfrângere, Boadicea a murit. Conform surselor amintite a avut parte de o înmormântare fastuoasă.
Nota C – Zenobia (240-274) s-a născut şi a crescut în Siria. La vârsta de 18 ani s-a căsătorit cu Septimius Odaenathus, regele din Palmyra. După asasinarea soţului, Zenobia s-a răzbunat în felul ei: a cucerit noi teritorii. S-a proclamat regină a Egiptului. Apoi cucereşte Anatolia, Palestina şi Libia, luând în stăpânire rutele comerciale ale romanilor. A fost înfrântă de armatele romane conduse de Aurelian.
Surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=12757

1.Revista „Dacia Magazin”, nr. 44/iulie 2007;
2. Revista „Dacia Magazin”, nr. 46, septembrie 2007.

 

“Enigmaticele tăbliţe de la Sinaia

Li se spune ”Tăbliţele de Plumb de la Sinaia”, dar nimeni nu ştie exact când şi cum au ajuns din acest oraş în subsolul Institutului de Arheologie ”Vasile Pârvan” din Bucureşti, unde zac de peste un secol. Pe aceste tăbliţe de plumb se află texte misterioase şi imagini şi mai misterioase, unele dintre acestea fiind executate în stilul culturilor aztecă, maya şi inca! Istoricii care le-au cercetat de-a lungul anilor, nepricepând nimic din ele, fie le-au declarat false, fie le-au ignorat.
Neinventariate niciodată, au fost aruncate în subsolul Institutului de Arheologie până când, un tânăr inginer, Dan Romalo, a fotografiat aproximativ o sută dintre ele, care mai rămăseseră. Astăzi, datorită ignoranţei şi neglijenţei crase a istoricilor, mai există doar câteva, şi acelea în primejdie de a dispărea.
În realitate, aceste tăbliţe sunt de o importanţă excepţională pentru istoria poporului român, fiind adevărate cronici ale istoriei geto-dacilor şi oglinzi explicite ale limbii strămoşilor noştri. E greu însă de luptat cu prejudecăţile, mai ales cu cele ale celor care susţin că poporul dac era sălbatic, că până şi cei de la izvoarele Nistrului ar fi învăţat să vorbească de la romani şi multe altele de acest soi.
Conform unor legende, tăbliţele de plumb au fost descoperite cu prilejul lucrărilor de captare a pâraielor Sfânta Ana şi Peleş, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, şi de asanare a mlaştinilor din Poiana Văcăria, în vederea ridicării pe acele meleaguri a Castelului Peleş.
S-au găsit unii care, fără să arate măcar vreun document referitor la descoperirea tăbliţelor, l-au învinuit pe regele Carol I că ar fi topit ”originalele de aur”, ca să-i plătească pe meşterii de la Peleş, dar că, pentru orice eventualitate, ar fi dat ordin ca, înainte de aceasta, să fie copiate în plumb. Nici că se poate o mai mare aberaţie şi o mai mare jignire la adresa cinstei proverbiale a regelui Carol I, care şi-a ridicat castelul pe cheltuiala sa.
Specialiştii au constatat, spre marea dezamăgire a celor care le credeau scrise pe vremea dacilor, că tăbliţele au fost turnate în plumb, la Fabrica de Cuie din Sinaia, în a doua jumătate a secolului XIX. Aşadar, sunt totuşi nişte copii şi nu este exclus ca originalele să fi fost de aur. În acelaşi timp, se poate ca textele şi imaginile să fi fost imprimate pe alte materiale, de pildă pe lemn, şi, pentru conservare să fi fost turnate în plumb. Rămâne întrebarea cine le-a păstrat până atunci şi cine a comandat lucrarea.
Ca de multe ori, apar în scenă misterioşii Solomonari, despre care legendele populare spun că învăţau 20 de ani dintr-o Carte de Înţelepciune, în care se afla toată ştiinţa şi puterea lor. Şcoala lor de Magie, care se numea Şolomanţa, se găsea în cetatea Babariului, de pe muntele Garaleu sau Galareu. Nu ieşeau toţi Solomonarii vrăjitori, ci numai unul din zece, aşa că selecţia lor era foarte riguroasă.
Şcoala de Magie se afla într-o peşteră inaccesibilă oamenilor obişnuiţi. Învăţăceii, aleşi de mici, erau iniţiaţi stând pe o piatră de moară legată cu o funie de tavanul peşterii. Piatra se rotea foarte iute, la lumina unui opaiţ. Dacă legăm legendara cetate a Babariului de oronimul Babele, atunci putem presupune că peştera unde se afla Şolomanţa este aceeaşi cu Peştera Ialomiţei, aflată ceva mai sus de Sinaia.
În zorii modernizării României, în ştiinţa Solomonarilor par a fi fost iniţiaţi, în diferite grade, mai mulţi oameni de cultură autohtoni, îndeosebi cei care cultivau ideea moştenirii noastre geto-dacice şi ignorau sau chiar luau în râs ”originea romană”. Desigur, între iniţiaţi nu figura filo-italianul Ion Heliade Rădulescu, astfel explicându-se şi izolarea lui de către fruntaşii paşoptişti din Ţara Românească.
Unul dintre aceşti Solomonari va fi fost Nicolae Bălcescu, membru al mai multor societăţi secrete din prima jumătate a secolului al XIX-lea, istoric şi scriitor care, prin celebra sa carte, ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, avea să ducă la reîntegirea Daciei de la 1 Decembrie 1918. Din unele texte de pe tăbliţele de la Sinaia, care au fost în cele din urmă descifrate şi traduse, se înţelege că Mihai Viteazul a fost mare maestru al Ordinului Solomonarilor. Şi tocmai pe el l-a ales Bălcescu ca exemplu suprem de domn român.
Aproape făţiş, Nicolae Bălcescu pomeneşte de Cartea Sacră, adică de textele de la Sinaia: ”Deschid sfânta carte unde se află gloria României, ca să pun înaintea fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. (…) Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea-aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi sentimentul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire”. Am arătat mai sus ceea ce au făcut istoricii români cu preţioasa moştenire…
Un alt cunoscător al Cărţii de Înţelepciune a Solomonarilor va fi fost şi Mihail Kogălniceanu, posibil co-autor sau iniţiator al turnării tăbliţelor în plumb. Dregătoriile înalte pe care le-a avut de-a lungul vieţii – prim-ministru pe timpul lui Cuza, ministru de Externe pe vremea lui Carol I – i-au creat, desigur, conului Mihail, o anume imunitate împotriva latinomanilor.
Până ce să ajungă însă la acea imunitate, tânărul Mihail se hotărâse, încă de când era student la Berlin, să meargă pe drumul Solomonarilor. Iată ce le scria el, din Germania, surorilor sale: ”Întorcându-mă în Moldova, nu mă voi răsfăţa în lux şi faste; de voi revedea patria vreodată, va fi spre a o sluji şi a-i sacrifica viaţa, dacă trebuie”. La 1840, din iniţiativa lui a apărut ”Dacia literară”, prima revistă literată românească organizată. Kogălniceanu vroia ca producţiile româneşti să fie ”din orice parte a Daciei” şi să fie originale: ”Traducţiile nu fac o literatură”.
Mihail Kogălniceanu, după cum scrie G. Călinescu, era de pe atunci, sub raportul conţinuistic al criticii, ”un tradiţionalist şi un teoritician al specificului naţional”. În ”Dacia literară” publica ”Scene pitoreşti din obiceiurile poporului” (”Nou chip de a face curte”) şi încheia regretând aceste ”ceremonii care din zi în zi se perd prin civilizaţi a cea făcătoare de bine, adecă prin acea civilizaţie care ne fac cosmopoliţi, dărâmându-ne obiceiuri româneşti, caracter şi limbă…”
Cine vrea un semn mai subtil al afilierii lui Mihail Kogălniceanu la Ordinul Solomonarilor să mediteze la păstrarea iniţialei K pentru numele de familie, rarisimă în ortografia latină. Desigur, cercetări ulterioare vor dezvălui noi amănunte în privinţa întâmplărilor de la Sinaia, inclusiv de ce Carol I şi-a ridicat castelul tocmai acolo, şi multe altele…”
Sursa : http://epochtimes-romania.com/news/enigmaticele-tablite-de-la-sinaia—177755
AUTOR Adrian Bucurescu

 

ROMÂNIA – LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI EUROPENE

Confirmari istorice… ROMÂNIA – LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI EUROPENE
Incet, incet, cercetatorii istorici mondiali recunosc, multi chiar fatis, ca primele fiinte umane au fost in Transilvania, sau mai exact in Ardeal,dar si in alte zone ale Romaniei de azi, cum sustine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spatiul Carpato-Danubiano-Pontice
Hai sa mai reamintesc cateva lucruri uimitoare despre Romania:
1. cel mai vechi schelet, la ora actuala, de umanoid a fost gasit in Ramnicu Valcea, poreclit “pescarul de la lacul Getic”, fiind datat la 1 milion de ani
2. Civilizatia straveche, mai veche cu 1000 de ani decat cea sumeriana, este localizata in estul tarii, la Cucuteni
3. Tablitele de la Tartaria, sint cu 1000 de ani mai vechi decat cele Sumeriene
4. Tablitele din Muntii Neamtului, tot mai vechi decat tablitele sumeriene cu 1000 de ani
5. Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul 2003 – 11 August 2003; americanii si romanii patrund sub masivul bucegi si descopera o sala a proiectiilor cu holograme care au aratat istoria adevarata a terrei, au descoperit amfora cu aur monoatomic, care duce la longevitate, adica o persoana poate trai mii de ani in acelasi corp fizic, daca ar consuma asa ceva in anumite perioade stabilitate
6. Descoperirea din Masivul Sureanu din 1990 – cand au descoperit un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent pe planeta, caci aurul se gaseste numai in forma de minereu combinat cu alte nemetale, nu si in forma pura desavarsita; se pare ca dacii cunoasteau taina spirituala a aurului, care este de fapt o lumina condensata
7. Cel mai vechi cuptor, de pe aceasta planeta, de topit metale s-a gasit la Campeni; a fost atestat la aproximativ 6000 de ani i.e.n.
8. Sarmizegetusa – alt loc special conform celor de la BBC; s-ar afla niste artefacte fabuloase sub acest loc (arhiva atlantilor)
9. Artefactul de sub Masivul Ceahlau. Conform lui Radu Cinamar, sub Ceahlau se afla un artefact sinonimic cu cel din Bucegi
10. Padurea Baciu, din Cluj Napoca, considerata “cea mai paranormala zona de pe planeta”, conform celor de la Discovery, unii considerand-o o zona atemporala, adica un fel de spartura in continumuul spatiu-timp din acea zona!
Cam astea sint topul celor 10 lucruri fantastice despre Romania .

sursa: http://www.rbnpress.info/wp/confirmari-istorice-romania-leaganul-civilizatiei-europene/#ixzz2cd2YmMRw

 

Despre…. TABLITELE DE LA SINAIA

“Tainele tăbliţelor de la Sinaia

Cele peste 100 de tăbliţe de plumb, ce provin de la Sinaia, sunt cu siguranţă geto-dacice întrucât cuprind:- un alfabet identic cu cel vechi romanesc, zis „chirilic”;- nume de zei, regi, cetăţi, ape etc., ce fac parte din istoria cunoscută a Daciei;- imagini cu personaje îmbrăcate exact ca Dacii de pe Columna lui Traian, de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe alte monumente cunoscute ca aparţinând culturii şi civilizaţiei geto-dacice.

Un alt argument în favoarea atribuirii acestor tăbliţe Dacilor este limba în care sunt scrise, asemănătoare cu limba română şi cu cea albaneză, ultima fiind socotită de specialişti ca singura limba tracă vorbită în prezent.
Deşi s-a spus că ar fi false, nu există nici o dovadă în acest sens. În schimb, argumente în favoarea autenticităţii lor sunt foarte multe. Printre acestea se numără: relatarea unor fapte, a unor regi şi altor personaje necunoscute până acum nici din izvoarele antice, nici din alte inscripţii; informaţii foarte bogate despre religia zalmoxiană, cunoscută până acum doar după o scurtă relatare a lui Herodot, repetată după aceea, cu doar câteva mici modificări, de toţi ceilalţi autori greci şi romani; savanţii suspectaţi că le-ar fi falsificat, Haşdeu şi Densuşianu, nu menţionează aceste tăbliţe niciodată, fiind greu de crezut că le-ar fi „falsificat” fără să le exploateze în favoarea ideilor lor.

Inscripţiile, în marea lor majoritate, sunt uşor de citit, graţie acurateţei literelor, iar limba în care sunt scrise prezintă o foarte mare asemănare cu latina şi cu româna, fapt ce a dus şi la o oarecare uşurinţă în traducerea lor.
Din inscripţii din afara Sinaiei aflăm că Geto-Dacii numeau această limbă ORO MANISA ori DRAGO MANISA, ambele sintagme însemnând „Limba Curată; Grai Divin”, de unde româna are neologismele român şi romanţă precum şi arhaismul dragoman, care înseamnă „traducător”. Gramatica acestei limbi prezintă multe neregularităţi, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi şi conservatoare. Ca un argument de moştenire directă din Oro Manisa, limba româna are şi ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul şi gramatica textelor de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile zise „indo-europene” sau „indo-germanice”, în realitate atlantice. Textele sugerează că Oro Manisa era graiul vorbit de Zeii Geţi la sfârşitul veacului al VIII-lea î.e.n. Această sugestie, precum şi neregularităţile gramaticale duc la concluzia că această limbă extrem de conservatoare este mult mai veche decât sanscrita şi alte limbi europene, ceea ce o plasează pe primul loc ca importanţă pentru studierea acestei familii lingvistice.
Din două texte de la Sinaia se înţelege că strămoşii noştri cei mai vechi au fost Atlanţii, model de înţelepciune şi virtute, ale căror precepte le-au studiat Zalmoxis şi Buerebuistas.
După Atlanţi, Dacia a fost şi centrul Imperiului Cerbilor, cunoscut sub numele de Troia, cu capitala pe ţărmul vestic al Marii Negre. „Cerbii”, cărora istoricii le spun Ionieni şi Dorieni, i-au zdrobit pe Aheii iredentişti, dar, mai târziu, Grecii au născocit „Iliada” şi „Odiseea”, atribuite lui Homer, ca să spele cumva ruşinea înfrângerii lor de către Troieni. La Cerbi şi Căprioare se referă şi câteva oraţii de nuntă, în versuri, consemnate în tăbliţele de la Sinaia, cu un conţinut perfect asemănător cu cel al oraţiilor de nunta româneşti, ceea ce demonstrează încă o dată ca mitofolclorul românesc este moştenit de la Geto-Daci.
Cele mai multe inscripţii de la Sinaia se referă la Gemenii Divini, născuţi în ţinutul Napailor, la Nord de râul sacru al Geţilor, Naparis „Cerescul”. Mama lor se numea Maria, cu atributele Leto, Oltea, Ledo, toate numele însemnând „Cea Măreaţă; Magnifica”.
Din aceleaşi inscripţii se înţelege că Apollon-Zalmoxis a fost săgetat de Scytii care stăpâneau atunci Ţara Geţilor şi că zeul ucis a înviat sau că a fost înviat de sora Lui.
Regele Scytilor este numit în câteva inscripţii Pythagoras, ceea ce explică oarecum legenda lansată de Herodot, cum că Zalmoxis ar fi fost sclavul acestuia. O altă inscripţie spune că, mai târziu, Zeii S-au înălţat la ceruri.
Cele mai multe texte de la Sinaia sunt scrise în versuri, cu o măiestrie deosebită. Cel mai impresionant astfel de text, pe care l-am numit „Fiii Mariei”, este o adevărată capodoperă poetică. Pe lângă ritm, măsură, rime şi asonanţe, poemul se remarcă şi prin aliteraţii, specifice descântecelor româneşti. Ca întindere, următoarele texte acoperă viaţa lui Buerebistas, numit în inscripţiile de la Sinaia Boerovisto sau Boeroviseto, cel mai important împărat geto-dac, poreclit şi Visica (Pisica). Aflăm că părinţii lui se numeau Remio şi Coeza, soţia se numea Genucla, cu care a avut şase copii.Despre acest mare rege se spune că a avut o mare iluminare mistică şi că a vorbit cu zeii.
Cea mai surprinzătoare informaţie, relatată în câteva inscripţii, este aceea că marele preot Deceneu l-a trădat. Din pricina intrigilor lui Deceneu, fiul cel mic al lui Boerovisto şi al Genuclei, Dapyx, s-a sinucis. Tot marele preot l-a dat pe Boerovisto pe mâna Romanilor, care l-au asasinat pe marele rege. Inscripţiile de la Sinaia afirmă că Sarmizegetusa a fost ctitoria lui Boerovisto. Aceleaşi inscripţii confirmă că, în urma morţii lui Boerovisto, Imperiul Getic a fost împărţit între cei cinci feciori ai săi rămaşi în viaţă.
Urmează câteva texte referitoare la regele Cotiso, ale cărui fapte relatate de tăbliţele de la Sinaia sugerează că a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Daciei, ceea ce reieşea şi din informaţiile rămase de la autorii antici străini.
Un mare număr de inscripţii se referă la domnia lui Decebal, numit autocrator, adică împărat. Se confirmă unele fapte relatate de istoricii antici, de exemplu că romanii le-au plătit tribut Dacilor, şi se aduc informaţii inedite despre familia lui Decebal.Astfel, aflăm că Diegio şi Vezino erau copiii regelui, şi că pe sora acestuia o chema Geopyr, „Giuvaier”; sora lui Decebal lupta în fruntea femeilor dace, alături de bărbaţi, împotriva romanilor lui Traian.
Încă o informaţie foarte importantă: Decebal a fost împresurat şi s-a sinucis în Valea Jiului.

În textele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător dac de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc şi Sigeher, ca duce al Valahilor. Acesta este eliberatorul Daciei, cel ce a iniţiat întoarcerea la vechile tradiţii ale ţării precum şi culegerea de legende divine şi mirene, fixate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele său sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi, una foarte importantă, SO LOMONIUS „Cel LUMINOS’. Acest atribut este chiar dezlegarea enigmei textelor de la Sinaia, ce pot fi atribuite cu certitudine Solomonarilor, care, în mitofolclorul românesc fac parte dintr-un misterios şi mistic ordin, cu sediul în cetatea Babariului, care se află în Munţii Galareu sau Garaleu. Este limpede că numele românesc de Solomonari vine de la împăratul dac So Lomonius, care nu are nici o legătură cu regele biblic Solomon. În Ţara Moţilor, Solomonarilor li se spune Zgriminteşi. Strania cetate a Babariului poate fi lesne pusă în legătură cu la fel de straniile stânci din Munţii Bucegi, numite Babele, mai ales că este atestată şi o cetate tracică numită Babule. Dacă, într-adevăr, cetatea mitică a Babariului era în Munţii Bucegi, atunci nu mai e de mirare că tăbliţele dacice de plumb provin de la Sinaia, oraş aflat la poalele acestor munţi. Nu numai atât: tot acolo se afla şi KOG-A-ION, „Capul lui Ion; Capul Magnificului”, cunoscut sub numele de Sfinxul Românesc.
Aşadar, tăbliţele de la Sinaia par a fi fost făurite de Solomonari, ucenici ai împăratului dac So Lomonius. În mitofolclorul nostru, Solomonarii învaţă după o Carte de Magie, ale cărei pagini ar fi putut fi chiar tăbliţele de plumb. Ei trec şi nişte probe fizice extrem de dure, iar dintre ei se aleg numai zece. Conducătorul Solomonarilor se numeşte Omul Alb sau Uniila. Ei au puteri miraculoase, îndeosebi în chemarea sau alungarea ploilor cu grindină, slujiţi de balauri. Din cercetări rezultă că Romanh sau So Lomonius este acelaşi cu Zenovius din celebra inscripţie de pe relicvariul de la Biertan, EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI, care poate fi tradusă astfel: Eu Dunărea pe duşmani i-am trecut. Pentru Zenovius cf. DANUBIUS, numele Dunării Superioare; pentru VOTUM „duşmani” cf. a vătăma; patimă; pentru POSUI „a trece” cf. a păsui; pas; a păşi.
Tăbliţele de la Sinaia sunt de o importanţă covârşitoare pentru istoria şi cultura noastră, fiind prima oară când aflăm ce spun Dacii despre ei înşişi şi despre duşmanii lor cei mai crunţi, Romanii. Importanţa lor constă nu numai în informaţiile istorice deosebit de valoroase ci şi în frumuseţea artistică, de multe ori la treapta de capodopere, literare şi plastice.
De fapt, tăbliţele de la Sinaia alcătuiesc epopeea poporului daco-roman, Mioriţa fiind doar un rezumat al acesteia. “

SURSA : http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/5035-Tainele-t%C4%83bli%C5%A3elor-de-la-Sinaia-Adrian-Bucurescu
AUTOR :Adrian Bucurescu

“MOLEO DAVA- CETATEA CARE A DAT NUMELE MOLDOVEI

(DIN CONTINUTUL TABLITELOR DE LA SINAIA)
In unele dintre tăbliţele de la Sinaia este menţionată cetatea Moleo Dava sau cetatea geţilor sciţi situată în ţara Mon Gato în care a fost mare preot Deceneu şi, care, a jucat un rol important în istoria acestor locuri. Importantul rol politic, militar şi religios este scos în evidenţă de traducerea şi interpretarea tăbliţelor al căror conţinut este legat de evenimente care au avut loc în legătură cu această cetate şi ţinutul înconjurător. Informaţiile, conţinute de tăbliţele de la Sinaia în legătură cu cetatea Moleo Dava, nu pot fi neglijate pentru buna cunoaştere a istoriei acestor locuri.
In a sa “Cronică getă … “ [1] publicată de Dan Romalo există şi câteva tăbliţe în care se face referire la o anumită cetate numită Moleo Dava. Astfel, din placa cu nr. 117 redată în fig. 1, preluată dintr-o publicaţie de pe Internet. Textul original, transliterat cu caractere latine şi despărţit în cuvinte, are următorul conţinut:
în rândul de sus: SAR GETO MOLE DAVIO SAKO TO; în coloana din stânga avem următorul conţinut: O BADA BASOTIDO BISCA SEITO NA GO ETLO DYO FALANGEO CEO SAPTAYO SNECIO. DAVIKO KOTOPOLO CENYO; iar în coloana din dreapta avem: DO GEO HABEN KASA TO ZOT ARAMIKO, ZAMOLXIOY, KO PODYHE JEOY OVOY OH APO (S)SYE, APOLO SOY. Pentru textul astfel despărţit în cuvinte, se poate obţine următoarea traducere:
în rândul de sus: ţara getilor Mole Davio a luat-o în stapânire; în coloana din stânga: văzând preotul (sau slujitorul) altarului care era pe scaunul (sau la postul) său acele divine falange a fugit pe furiş.
Al cetăţii mare preot (De)Ceneu;

în coloana din dreapta: apoi, oamenii (sau pământenii) au pus pe domnul aramicilor (sau aramilor), pe Zamolxis, cu ultima suflare a unei oi vii de la Apa Sfântă, Apolo să fie (sau să-l reprezinte).
Fig. 1. Luarea în stăpânire a cetăţii Moleo Davo de către falangele lui Boerobisto.
In textul original “S”-ul de la începutul antipenultimului cuvânt, probabil a fost imprimat din greşeală de două ori, motiv pentru care l-am încadrat între paranteze, şi cred că nu trebuie luat în considerare.
In traducere am respectat, în mare măsură, ordinea cuvintelor din textul original. Din conţinutul textului se pot obţine mai multe informaţii: In primul rând, se poate constata că Deceneu era mare preot la Moleo Dava atunci când aceasta a intrat sub stapânirea lui Boerovisto. Nu este, totuşi, clar dacă cel care a fugit pe furiş la venirea armatelor gete a fost însuşi Deceneu sau un subaltern al acestuia. După cum vom prezenta mai jos, Deceneu a fost repus în funcţie de Boerovisto tot la Moleo Dava, apoi mai este menţionat la Genucla şi, în final, mare preot la Sarmigetusa. Din coloana din dreapta, mai aflăm că Zamolxe era domnul aramicilor şi că îl reprezenta pe Apolo sau că era însuşi Apolo. Prin aceea “ultimă suflare a unei oi vii” se înţelege că este vorba de un ritual prin care a fost sacrificată o oaie în cinstea lui Zamolxe şi, implicit, a lui Apolo. Insă, nu numai informaţia textuală este importantă în acestă placă (ca şi în celelalte): în colţurile de sus se poate vedea chiar şi cum arăta cetatea Moleo Dava privită din două direcţii opuse. Este remarcabilă acurateţea cu care au fost realizate cele două vederi şi se poate vedea că a fost prevăzută cu două porţi, de mărimi diferite, pe cei doi pereţi opuşi, astfel încât pentru a trece de la o poartă la alta, prin interiorul cetăţii, aceasta trebuia traversată pe diagonală. De asemenea, se poate remarca existenţa unui turn înalt în interiorul cetăţii. Pe unul din pereţii laterali se poate observa o construcţie care ar putea avea rolul de templu cu o formă ca aceea prezentată în cartuşul central. Este remarcabilă, de asemenea, imaginea unui cal (probabil în relief) pe unul din pereţi. In figura 2, este prezentată o imagine mărită a cetăţii şi a lui Deceneu.

Fig. 2. Imagini ale Moleo Davei şi a lui Deceneu.
In colţul din dreapta jos se poate remarca imaginea unui şarpe încadrat într-un triunghi şi a unui bovideu încadrat într-un dreptunghi. In corelaţie cu textul din coloana din dreapta, se poate presupune ca imaginea şarpelui încadrat în triunghi îl simbolizează pe Zamolxe iar imaginea bovideului (poate un bour) este o reprezentare simbolică a lui Apolo. Este remarcabil faptul că, până în ziua de astăzi, stema Moldovei este reprezentată de un cap de bour.
In colţul din stânga jos, al plăcii cu nr 117 din cartea lui Romalo se poate observa că este vorba despre figura unui bărbat relativ tânăr, cu o privire impunătoare, având pe frunte imaginea unui cap de bour, iar textul din apropiere arată că nu poate fi vorba despre altcineva decât de însuşi Deceneu, a cărui imagine este prezentată mărită în figura 2 dreapta. Aceeaşi figură se poate vedea şi pe placa cu nr. 42 din cartea lui Romalo prezentată în figura 3.

Fig.3. Armatele lui Dromihete la Poltava.
Trebuie arătat că şi pe această placă este prezentată în jumătatea sa inferioară aceleaşi vederi ale Moleo Davei cu următoarea explicaţie conţinută într-un chenar: SAR MOGATO / DAV SKYT GET. In traducere: ţara (ţinutul, stăpânirea sau domnia) Mogato, cetatea geţilor sciţi. De aici se poate constata faptul ca zona geografică în care se găsea situată cetatea Moleo Dava se numea Mogato (sau Mon Gato după cum apare pe alte plăci) iar locuitorii săi erau geţii sciţi. Textul original are următorul conţinut obţinut prin transliterare cu caractere latine: DOPA KAPO DYO ZABELIO AYO SORSO SERINA, GLOTO ARMOSA DAV SIRMIO DROMIHTO KROMOS POLTAVIO, LINATO IS ORAHA CIO, ORVSY SEGETA BRENOS DE NOS GETO. In acest text, spre deosebire de altele, cuvintele sunt despărţite prin intervale, astfel încât nu sunt dificultăţi legate de despărţirea textului în cuvinte cu excepţia ultimilor două la care, probabil, autorul nu a mai avut răbdare să o mai facă.
In traducere textul are următorul conţinut: După capul (adică după voinţa) zeului Zabelio, care este sursa (izvorul) păcii, mulţimea armatei cetăţii Sirmium a lui Dromihto întăriturile Poltavei, puse la linie (aliniate) din (lemn de) nuc, arse (au fost) de săgeţile aprinse ale geţilor nostri.
In rândul de jos apare scris următorul text: KO SRA SARMI(ge)TIOSA TOPO. Pentru care se propune următoarea traducere: ca să fie la Sarmigetusa afişată (prezentată sau expusă).
In legătură cu această placă, trebuie făcute câteva observaţii:
- In primul rând, după informaţiile date de Romalo în cartea sa, această placuţă există în două exemplare identice. Intrucăt prin tehnologia de obţinere prin imprimare pe foi de tablă sau prin imprimare pe un material relativ moale pentru obţinerea unor forme pentru turnare, nu se pot obţine două exemplare identice, rezultă că cele două exemplare sunt de fapt copii după un original unic. Aşa se întâmplă atunci când se efectuează astfel de lucrări, din greşeală mai apar şi unele copii în plus.
- Pentru a realiza poansoanele necesare pentru imprimarea celor două vederi ale cetăţii Moleo Davo, autorul a trebuit să le poată observa direct, rezultă că ele au fost realizate chiar la fosta cetate Moleo Davo poate chiar de însuşi Deceneu sau de nişte subalterni de ai lui sub îndrumarea sa. Aşa s-ar explica şi rostul indicaţiei din ultimul rând conform căreia tableta trebuia să fie expusă la Sarmigetuza, pentru ca şi cei de acolo, să vadă, printre altele, şi cum arăta această cetate.
- Dacă avem în vedere conţinutul textului şi reprezentarea lui Deceneu şi a cetăţii geţilor sciţi, adică a Moleo Davei, se pune întrebarea: ce rost a avut reprezentarea acestei cetăţi în contextul legat de armata din cetatea Sirmium şi arderea Poltavei în timpul lui Dromihete? Trebuie avut în vedere că cetatea Sirmium este situată în Panonia Inferioară, la sud de Dunăre, iar Poltava în vestul Ucrainei de astăzi. O explicaţie posibilă ar fi că Moleo Dava a fost capitala lui Dromihete sau doar că tableta fiind confecţionată la Moleo Dava, realizatorul ei a fost influenţat de locul în care se afla.
In completarea celor prezentate mai sus, se dă mai jos traducerea plăcii cu numărul 118 din cartea lui Romalo, prezentată în figura 4, realizată, probabil, de un preot cărturar admirator al lui Boerovisto, după înlăturarea acestuia de la putere: textul original are următorul conţinut obţinut prin separare în cuvinte şi transliterare cu caractere latine: NIPRO CIO VIO LASE KORIO DY DAVO GET, RIPENTRI GANIO GERIO MIONZO VIO FACTIO SEYNDO ON INTRY KUE BOEROBISTO REUNERO DU ANTONEU POESTA DABO GET. SI ILO BERTO ON SONTA LU ELO BOEROBISTO SO REPUSO CENIO SESTA SESENU, SA NOBALIO BOEROBISTO SO SORE MESO ON KOPONO SAR MON GATO LUTUMO TIPO CENIO RIOM TO. LE SEY NOBALIE DAVIKO. ….

Fig. 4. Boerobisto îl repune în fiuncţie pe Deceneu.
Pentru textul astfel despărţit în cuvinte, se poate obţine următoarea traducere: Oricine vrea să înţeleagă ( sau să citească) inima cetăţii geţilor, cu remuşcări va câştiga a cerului bunăvoinţă (iertare) văzând faptele care povestesc despre cum Boerovisto l-a întâlnit pe Antoniu la cetatea Poesta a geţilor. Dacă ai lui sfetnici au fost la Boerovisto cu refuzul ca (De)Ceneu să stea aşezat în scaun, înălţimea sa, Boerovisto cu soare (adică cu bunăvoinţă) a mers la templul din Sar Mon Gato (adică la templul de la Moleo Dava) pe supăratul şi furiosul (De)Ceneu să-l pună la loc. Aceasta spun mai marii cetăţii …
In continuare, în partea de jos a plăcii sunt redate simboluri de tip “tamga” care reprezintă clanurile “mai marilor cetăţii” care atestă cele scrise de către autor în această placă.
Boerovisto este numit “Inima cetăţii geţilor”, iar după aluzia la fapte şi situaţii cunoscute în epocă, care au avut loc la întâlnirea dintre Boerovisto şi Antoniu, se arată că, deşi sfetnicii lui Boerovisto nu au fost de accord ca Deceneu să mai fie în continuare mare preot, Boerovisto s-a dus la templul din ţara Mon Gato, adică la Moleo Dava şi, l-a reaşezat pe Deceneu în funcţie. Informaţiile din această placă le completează pe cele din placa cu numărul 117, prezentată în figura 1.

Fig. 5. Enumerarea reprezentanţilor lui Boerobisto pe întinsul stăpânirii sale
şi a lui Zuraseo la Moleo Dava.
In placa cu numărul 120, (figura 5) care conţine o enumerare a posesiunilor lui Boerovisto cu numele generalilor sau reprezentanţilor săi pe întinsul stăpânirii sale, hiliarh la Moleo Dava este menţionat Zurasie (sau Zuraseo) . Apoi, într-o placă prezentată la pagina 290 a cărţii lui Romalo, sunt descrise unele evenimente care au avut loc după înlăturarea lui Boerovisto, în care se vorbeşte despre Zurasie şi Moleo Dava. La partea superioară, din cetatea Moleo Dava este prezentat numai turnul din interiorul cetătii. Imaginea plăcii reprezentată în figura 6 a fost îmbunătăţită deoarece informaţiile pe care le conţine sunt foarte importante întrucât menţionează de două ori numele cetăţii Moleo Dava în contextul evenimentelor de după înlăturarea lui Boerovisto de la putere.

Fig.6. Zuraseo s-a dus la Rosyeno, conducătorul sciţilor, pentru ajutor în alungarea
romanilor de la Genucla.
Textul despărţit în cuvinte are următorul conţinut: ZURASEO, ON TYN PYENO POE ROSYENO HOMY CO HIV SKITO LONGUE MOLIIO DAVO. ON SONTO ESBEO MONGO EACIINO ON CETA SOE DEGINO DAVO SKITO FACINDO KIIBEZO EOM KONE DE BOICERO SO IPENGO POE RVMIONO YCEO PORCE NA PATRIDO DAVO. ROSYANO RVPONDEO KUE DU ZURASYO SO SORCEVESOE. BRETERO YSTRYO ON TRAKIO SOE VNDYNO PASOE, PUE RVMYONO, NIDOE PARCIYO, POHON DOE SKYTO BOYESO. GIINOE PASOE LO ELIAV TOA SO EDO ACINO ON MOLYO DAVO HRO NOSO DUE LO ZAMOLXIY. KOTOPOLO ADANEYSE.
Pentru textul astfel separat în cuvinte s-a obţinut următoarea traducere: Zuraseo, el însuşi a plecat către Rosyeno ca să vină cu ai săi sciţi în lung (până) la Moliio Davo. Ei l-au luat şi pe Mongo Eacino în ceata a lor săi însoţitori la cetatea sciţilor ca să facă eschibiţii (demonstraţii) cu al său cal ca boicerii (războinicii cerului) să-i împingă (să-i alunge) pe acei romani care au pus tabăra în părinteasca cetate. Rosyano i-a răspuns lui Zuraseo cu entuzuasm (bunăvoinţă). Fraţii Istrul în Tracia ale sale valuri au trecut, apoi, romanii, golind (părăsind) tabăra, pace au dat războinicilor sciţi. Tovarăşii au trecut să-şi vindece (aline) rănile tuturor acelora mergând împreună la Molyo Davo hrană (jertfe) ducând lui Zamolxiy. Mare preot Adaneyse.
Textul este însoţit în partea stângă de imaginea armatei scite cu explicaţia ARMOZO SKITO (armata scită), cei doi comandanţi, Zurasie şi Rosyano sunt prezentaţi faţă în faţă cu explicaţia ZURASEO LO X ROSIANO SKITO (Zuraseo la hiliarhul Rosiano al sciţilor), în partea din dreapta este prezentată armata geţilor, iar călăreţul singuratic din mijlocul plăcii este, îndemânaticul Mongo Eacino care l-a impresionat pe Rosyano ca să accepte să vină în ajutorul lui Zuraseo. Din păcate nu este dat numele catăţii sciţilor unde domnea Rosyano, aceasta ar putea fi Polta Dava. Evenimentele au putut avea loc după înlăturarea lui Boerovisto de la putere când romanii şi aliaţii lor din Tracia l-au obligat pe Zuraseo şi pe marele preot Dapigeu să părăsească Genucla şi să treacă Dunărea în nord. A urmat alierea cu Rosyano şi alungarea (temporară până la urmă) a romanilor. Această menţionare a Moleo Davei este ultima, în ordine cronologică, din conţinutul tăbliţelor de la Sinaia, ea nu mai apare nici în textele din timpul lui Decebal şi nici pe harta întocmită de geograful Ptolemeu în sec. I-II e.n. După cum apare menţionat la sfârşitul textului, această tabletă a fost realizată probabil de marele preot Adaneyse.

Fig. 7. Asediul Genuclei.
Alte amănunte privind desfăşurarea ostilităţilor de la Genucla sunt date în placa cu nr. 3 a cărţii lui Romalo prezentată în figura 7. Textul original are următorul conţinut:
ΩP SARO NIH IHΩ, MAMA HO NOYIH ZIM ZO HAM AREN LO INEIEA HΩ ZOMΩN SHITO ΩI HRAMIO DAVI, MIA ZOL GhETO AIO ISTRIEO AH PIKEO. ISTRIEO ΩENO IH TAMARO BISO SIMPΩ IH NEΩ NIH HAIEM.
A SO RATO, ANO, IH ZENO DEO ΩPOI HAMESTAI MOIHSO NΩZOM DIE KAPISEN TALIMAHO ZO IH, A LO MΩN SIRO DIM PΩIHO, DAVEAH ZIDOI NIH ATEO AS SΩ NIGΩ FΩ AN. DOH A ZIEIKO KROIM, DEFIHO ΩN IE Z(EI)EMΩ NM ZΩR(A)ZIEO IS OISO MLOIH AMON, NIHEO ISEO. GΩNIPA TO, FAHO LΩ NEO KO MOGEO FO IZ H APEO ZANOE AH, DIE TEIRA HO GhETO SAFEO EH KΩ SHITOI
Textul separat în cuvinte, poate fi tradus astfel:
Din ţara lor plecând, mama cu ale noastre de iarnă bagaje, împreună cu răniţii sciţi de la apărarea cetăţii, mii de geţi, în apele Istrului de pe mal (au) picat (căzut). Ale Istrului valuri pe ei i-au cufundat (tras) în adânc înecându-i lângă a lor casă. La rândul lor, după un an, ai lor fii care înapoi au venit cu putere ducând pe Kapisen Talimaho cu ei, pe a lunii lumină (a unei) dimineţi liniştite, ale cetăţii ziduri pe ei îi aşteptau ca şi cum nimeni nu a fost plecat. Apoi, la asediul zidurilor, apărătorii de la locul lor auzind numele Zur(a)zieo din pieptul tinerelor inimi, nimeni nu a ieşit (la apărarea zidurilor). Gonindu-i le-au făcut lor, cu puternice forţe de la ale apei frumoase (apeO ZANOe) maluri aceleaşi necazuri pe care geţii le-au suferit cu sciţii
In cartuşul din partea de jos, în stânga , avem:
POR SENOI HAP SΩTI HILO ZIMO GhETO. Adunarea celor o sută de mari bătrâni ai pământului getic.
In jurul portretului: TO MATO ZΩR(A)SIEO. Marelui Zuraseo.
In dreapta: DΩ ON PO HASIM KORS. Către el cu fierbinţi inimi.
După cum se poate constata, informaţiile din această placă le completează pe cele din placa anterioară fiecare fiind imprimată de autori diferiţi, prima putând fi atribuită marelui preot Adanayse iar cealaltă celor o sută de mari bătrâni înţelepţi de la Genucla. Cele două plăci sunt imprimate cu caractere diferite fapt care confirmă realizarea lor de către autori diferiţi. In conţinutul plăcii mai apare o informaţie importantă care se referă la faptul că cei care au eliberat Genucla erau, în cea mai mare parte, luptătorii lui Zuraseo de pe malurile Ozanei (APEO ZANOE), fapt care dă o indicaţie clară despre locul în care s-a aflat cetatea Moleo-Dava.
O indicaţie despre locul în care ar putea fi situată această cetate se poate obţine din placa cu nr.21 (figura ) a cărţii lui Romalo, în care este prezentat palatul lui Boerivisto de la Sarmigetuso care are în colţul din stânga-sus indicaţia: STRATOY LO MOLYO DAVO – Calea (drumul) spre Moleo Dava. Dacă se orientează placa cu partea superioară spre răsărit, atunci Moleo Dava ar fi situată spre Nord-Est faţă de Sarmigetuza, adică cam spre zona râului Moldova de astăzi. Acum, apa Moldovei curge liniştită, dar, probabil că, în urmă cu mai bine de 2000 de ani a surpat cetatea aflată pe unul din malurile sale căreia i-a luat numele şi i l-a dat, apoi, şi statului medieval Moldova. Motivul pentru care nu este menţionată de Ptolemeu este că pe timpul vieţii acestuia deja nu mai exista, la fel ca şi alte cetăţi menţionate în timpul lui Boerovisto în tăbliţele de la Sinaia.
Alte informaţii importante despre cetatea geţilor sciţi se găsesc în placa cu nr. 25 a cărţii lui Romalo, prezentată în figura 9. La transcrierea textului acestei plăci cu caractere latine l-am păstrat pe “Ω” din textul original,

Fig.8. Palatul lui Boerobista cu indicarea direcţiilor spre principalele cetăţi şi ţinuturi ale stăpânirii sale.
Pentru a evita confuzia cu litera “O” care apare şi ea în text şi ar putea duce al pierderea unor informaţii prin echivalarea lor forţată, este posibil ca O din cuprinsul textului să corespundă sunetului “u”. In partea de sus a tăbliţei avem: SABELO YAO GEO TAYEO OY RAMO DACIOE SAR MON GATO-D-S-Ge. In traducere textul are următorul înţeles: Sabelo (zeul) pe oameni i-a taiat în hotarele a Daciei Sar Mon Gato- Cetatea Getilor Sciti.
In corpul principal al tăbliţei, avem:
KAIOY ANTΩNIIEOY XILIARHIIOY RIOMIΩNO ON SOTISO DE GEΩ BASTARNO RETERO DOYNY DAVO GEO ΩN CENTINEA ZOLΩ OY RAMO DAVO SIIΩN NIITRΩ TAΩ EYO RAM SARMONGATOE-D-S-Ge-.

Fig. 9. Boerobisto după ce citeşte despre faptele atlanţilor,
îl învinge pe Caius Antoniu la Cetatea Geţilor Sciţi.
RIOMYNO ΩNCERII ZOE TAPYEΩ-BΩEROBYSETΩ A TIICIEATO CEΩ SYE O MONTOES HΩ CETEΩ FAHTΩE ATLANTΩ ON KOMPEOY GE SAR SIHTO LΩGO, POY RIIOY ARMΩSO RIOMYΩNO GIEΩ A EBOHIA.
+++++++++++ SAR CERY, +++++++++++- SΩ DEZ EYΩ BΩEROBYSETΩ LEBO GEΩ ARMΩSO, +++++ CIΩT OPERY, ++++- LARII SYRE, +++++++++ SAR CERY HALII ZIKO. LΩ RIRE TERII- RYOMIΩNO A SΩ ON HOY TΩCE PRINDERΩYMOE AO TΩCEO FEZE LEOY GEO ΩN ZIDOYE NOBALY TIHO MATO. BΩEROBYSETΩ SΩ GECIYO LΩSY STASO HOE TRASOYE GE LO ΩN FYLO SOLIIO. KOTOPΩLIΩ MAERO BERO A TEMNII ZOE BΩYOY ON SΩ PIO LO YE-K-CENEOY. ON SARMYGETOYZO-ZABELO-RYOM-BAS. DABΩ GETO.
In traducere se poate obţine următorul text:
Caius Antonius, generalul romanilor, insotit de oameni bastarni au ajuns la a Doinei Cetate a pamantenilor la cinci zile de hotarul cetatii asezate la interiorul întretaierii a apelor braţe ale Sar Mon Gato Cetate a Getilor Sciti. Romanii au continuat rătăcirea lor – Boerobyseto a învăţat cele sfinte în munţi citind (despre) faptele atlanţilor la templul Geei ţara celor şase cuvinte, apoi, rândurile armatei romanilor le-a zdrobit. +++++++++++ (trimişi) în împărăţia cerurilor, +++++++++++- au fost în faţa ochilor lui Boerbyseto în stanga a pamantenilor armate +++++ ciungi facuţi (ciungiţi), ++++- sugrumaţi (laringe strâns), +++++++++ (trimişi) în împărăţia cerurilor prin taierea gâtului; în al treilea rând- romanii (care) din a lor însăşi voinţă s-au lăsat prinşi, toţi au fost făcuţi oameni legaţi pe a Sido-ei nobil Tico stăpânire. Boerbyseto cu ale geţilor pierderi a dat ordin ferm să fie trimişi la Geea în pământul natal. Marele preot al marilor pivniţe i-a îndemnat pe luptătorii vii să bea la însuşi – K (marele preot) – (De)Ceneu. La Sarmigetusa, Zabelo (este) din nou împăratul cetăţii geţilor.
Placa conţine câteva informaţii interesante: mai întâi, că cetatea geţilor sciţi (Moleo Dava) era situată la cinci zile de mers faţă de Cetatea Doinei (sau a cântecului, probabil identică cu Poesta Dava); apoi, cetatea geţilor sciţi era situată la interiorul întretăierii braţelor de apă din ţara Mon Gato, însă, cea mai interesantă informaţie se referă la faptul că Boerobista a citit despre faptele atlanţilor, în munţi, la templul Geei în ţara celor şase cuvinte. Tara celor şase cuvinte ar corespunde cu Sar Mon Gato Dav Skit Get, dar unde era templul Geei din munţi?
In partea din dreapta-jos este prezentat acelaşi turn ca şi în partea superioară a plăcii din figura 6 şi reprezintă cetatea Moleo Dava. In partea de mijloc, este prezentat un calăreţ care este însoţit dedesupt de un simbol de tip “tamga” care era present şi pe steagul tătarilor (cu galben pe fond albastru), foarte probabil, călăreţul îi reprezintă pe bastarni care erau, în acel moment, aliaţi ai romanilor şi erau strămoşii tătarilor. In partea din stânga-jos este reprezentat, neclar, un templu care ar putea fi cel în care a citit Boerobisto despre faptele atlanţilor.
O menţionare a unui loc numit Mon Gato (nu a ţării Mon Gato) apare în una din plăcuţele realizată cam pe la sfârşitul domniei lui Decebal probabil de către marele preot Petosio şi prezentată în cartea lui Romalo cu nr. 35.

Fig. 10. Zeus s-a plimbat de două ori prin ţara geţilor.
Textul original, al plăcii prezentate în figura 9, are următorul conţinut: DE TYCE MOTOE PETOSO KOTE- POLEO DABO GETO CEO DO AZER FIO HOY CEO APLO KARO, LO DIEO ZOEO SOEON DO YREZO PO POESTO DABO GETO. TRASOY SO YPENTO DE NOEOY ON KOPONO D(E)OY ZABELO ON KARLO TO MONGATO GETO SOYPTEO- M.E’DAPIGEO- M.E. ZOYRASEO- KOTOPOLEO ‘A DANEOY. TI PARB GEOY HO NIPE GhISEO OYGhENO, PILON ITOE ZOEOY. X AHO OY NATH.
In traducere, se obţine următorul text: De învăţat vorbele lui Petoso mare preot al cetăţii geţilor, aceea către a lui Azer fii, care pe acel Aplo (Apolo) l-au îngrijit, divinul Zoeo a fost la plimbare prin a Poesto Davo a geţilor. Insărcinarea !? s-a întâmplat din nou la templul divinului Zabelo la locuitorii din Mon Gato a geţilor, au spus (şoptit) – M.E.Dapigeo-M.E.Zoyraseo-marele preot ‘A Daneoy. + în aceea parte a pământului unde Nipe îşi duce (curge) ale sale valuri, cu picioarele (sale) a mers Zoeoy; x acolo m-am născut.
In esenţă, Petosio spune că Zeus a fost pe pamânt de două ori: o dată în zona cetăţii Poesta Davo şi a doua oară în ţinutul Mon Gato. In medallion sunt reprezentate cele trei personaje Dapigeo, Zuraseo şi marele preot A’ Daneoy, care au atestat plimbarea lui Zeus prin ţara geţilor.
După cum s-a putut constata, cetatea Moleo Davo este menţionată în corelaţie cu Sar Mon Gato, ţara Mon Gato. Pentru a nu exista confuzii trebuie menţionat că “sar” se referă la o zonă geografică şi poate fi tradus prin ţară, ţinut, regiune, stăpânire, etc. Referirea din documentele istorice la apa Sargeţiei trebuie interpretată ca fiind apa care curge prin ţara geţilor, deci nu ca o denumire a unei ape anume. Referitor la celelalte două cuvinte, ele pot fi traduse ca fiind al Lunei Pisoi sau Pisică. Adică, Mon Gato ar înseamna “Pisica Lunii”. Totuşi, fac precizarea că Mon Gato vine, de fapt, de la Mont Gato care înseamnă Muntele Pisicii şi este unul din numele pe care le-a avut muntele Ceahlău. In unele limbi romanice şi în limba gracă prin “gato” se înţelege pisică, pisoi, motan etc. Insă aceast pisoi sau pisică care a dat numele vechi al unei părţi din Moldova, înainte de a-l prelua pe cel de la fosta cetate, nu este chiar o pisică oarecare:o imagine probabilă a unui asemenea pisoi se poate vedea din figura 11.

Fig. 11. O imagine posibilă a unui “gato” –
Pisică a Lunii.
Nu putem încheia această lucrare fără a aborda semnificaţia denumirii “Moleo Davei”. Este evident că este vorba despre cetatea Moliei, dar ce înseamnă aceasta? In limba italiană molia (se scrie moglia) înseamnă soţie. Printre ţăbliţele publicate de Dan Romalo există şi placa cu nr 18 (figura 12) în care este prezentat acelaşi templu ca şi cel din figura 1 în care se face referire la Moleo Dava. Placa din figura 12 are următorul conţinut: FACSO ZESA MARIKO KO KOMPO SO FII ESEPO A ZISO ON TIOTE A SO KRO “STE REDO TO FILO MYO SATO KAP DIO CISO”. DAVIKO FYOSKO …..
O traducere ar fi posibilă astfel: Bandajul (moaştele sau mumia) zeiţei Maria cu templul fiilor săi înţelepţi a zis în toată a sa împărăţie “aşteptaţi (staţi în aşteptare) pe fiul meu prea iubit zeu ucis”. Ai cetăţii fii …. (urmează “semnăturile” fiilor cetăţii)

Fig. 12. Maria cu templul fiilor săi.
Maria este menţionată în legătură cu templul fiului său (sau fiilor săi). După cum am văzut din placa de la figura 6, războinicii mergeu la Moleo Dava ca să aducă jertfe lui Zamolxe, rezultă de aici că Maria, despre care este vorba în placa din figura 12, este chiar mama celor doi Zamolxe.”

AUTOR : Ungureanu Viorel, prof.univ.dr.ing., Universitatea din Bacău, e-mail: uviorel@ub.ro
December 22nd, 2011 admin Posted in Filozofie şi istorie (1)
Bibliografie:
1. Romalo, Dan, Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb? Bucureşti: Alcor Edimpex,
2005.
2. Ungureanu, Viorel, Originea antică a numelui Moldovei. Al-IV-lea Simpozion
Internaţional CUCUTENI-5000. Iaşi,Chişinău, Bacău, 2009.
3. Ungureanu, Viorel, Diegio-urmaşul lui Decebal la Sargedava. Al-IV-lea Simpozion
Internaţional CUCUTENI- 5000. Iaşi,Chişinău, Bacău, 2009
4. http://www.dacia.org; http://www.dacii.ro.

 

Commodus, “Mai crud decât Domitianus şi mai murdar decât Nero”

commodus_hercules
“…In timpul liber, când se odihnea după oboseala provocată de prea multe desfătări şi abuzuri, Commodus se ocupa cu uciderea tuturor acelora care păcătuiau prin a-i fi neplăcuţi, sau care fuseseră apreciaţi de tatăl său. Nu au scăpat nici femeile şi nici copii din ghearele acestui nebun nesăţios de sânge. Intreaga sa domnie a fost murdărită continuu de asasinate politice, provocate de învinuiri false, sau izvorâte din mintea lui bolnavă. O parte din asasinate au urmat unor conspiraţii descoperite.
Contra acestui nebun furios, care dorea să schimbe numele de Roma în Colonia Commodiană, care vorbea de incendiere, care se tăvălea în dezmăţ şi sânge, care trimitea la moarte membrii de familie, sau pe fraţii generali Quintilius, pentru bogăţia casei lor etc, s-au organizat numeroase conspiraţii.
Prima a fost dirijată de sora sa, Lucilla. A trimis-o la moarte pe aceasta, împreună cu o mulţime de senatori. O altă conspiraţie a fost pregătită de propria-i concubină, Marcia, preluată de la un anume Quadratus, pe care-l ucisese. Marcia i-a dat otravă, dar cum efectul era foarte lent, conjuraţii au pus să fie strangulat în baie de către un atlet pe nume Narcissus. La conspiraţie au participat cei doi oameni importanţi ai palatului, Laetus şi Eclectus (31 decembrie 192 d.Ch.).
Senatul a dispus să i se şteargă numele de pe toate monumentele publice şi a abolit amintirea acestui monstru pe care l-a declarat: Mai crud decât Domitianus şi mai murdar decât Nero” („Soevior Domitiano, impurior Nerone”).
Sub acea domnie odioasă şi infamă, creştinii au cunoscut o perioadă de pace. Toleranţa este atribuită influenţei concubinei Marcia, care avea o vie simpatie pentru creştini şi cărora le-a făcut mult bine servindu-se de poziția ei atotputernică asupra lui Commodus.
Commodus a murit fără a avea copii cu Bruttia Crispina. Pentru posteritate a aruncat o pată de ruşine asupra familiei lui Marcus Aurelius.”

Sursa :TRONUL ROMEI – COMMODUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS ANTONINUS) de Vladimir Rosulescu, http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

 

DESPRE…DRAGOBETE

“NU UITATI DRAGOBETELE!
Dragobete rullz! Sentimentul pe care il traiesc in ultimii ani, in preajma zilei de 14 Februarie, este unul de frustrare. Sentimentul celui care a fost prostit la masa, cand el intentiona sa manance pastrama de oaie cu mamaliga calda, ardei iute si must, iar realitatea cea hada apare sub forma unui frigider dospit cu junk-food. Avalansa chicioasa de plastic, inimioare, plapumioare, chilotei si sutiene, pernute, coarne de drac, prezervative, casatorii de o zi, cupidoni si poleiala. Toate rosii. De un rosu atat de strident si abundent incat incep sa cred ca Valentine’s Day este de fapt o sarbatoare venita din China, unde sunt produse toate aceste nimicuri rosii. Asa ca fie vorba intre noi, eu sunt convins ca Ziua lui Valentin este o sabatoare din Beijing, nicidecum una americana. Era sa cad intr-un stereotip cu tenta nationalista si sa cred ca am uitat prea usor de Dragobetele nostru. Dar cum sa (nu) uitam de Dragobete, cand pustimea nascuta dupa ’89 nici macar nu stie de acesta sarbatoare mai veche decat crestinismul? Dragobetele nostru era la origine un vajnic flacau dac. Traditiile populare stravechi il amintesc ca pe insusi fiul Dochiei, sora lui Decebal, si Zeu al dragostei pe plaiurile dacilor si mai tarziu ale daco-romanilor. Dragobetele, denumit uneori si Cap de Primavara, era sarbatorit in functie de zona etnografica, intr-una din zilele de la sfarsitul lui Februarie si inceputul lui Martie. Fiu al asprei si nehotaratei Babe Dochia, Dragobetele reprezinta in opozitie cu aceasta pricipiul pozitiv al fortelor latente ale Naturii care se pregatesc sa explodeze sub forma Primaverii, Tineretii, Veseliei si Dragostei. Dragobetele este deci un zeu tanar si frumos al panteonului autohton, patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile romanesti. Identificat fortat de unii nestiutori cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon, omologul sau de la Roma, Dragobetele este un duh precrestin chiar mai vechi decat acestia. Dragobetele este cumnat cu eroul vegetational Lazarica sau Lazarelul, cel care are in grija firul ierbii si frunzele din cranguri si paduri… Deseori se indentifica si cu Navalnicul, alt fecior frumos si periculos din traditiile romanesti. Navalnicul cel care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care a fost pedepsit de Maica Domnului si transformat in planta de leac pentru dragostile ranite, planta care-i poarta numele… Poporul credea ca in dreptul zilelor lui de 24, 28 Februarie sau 25 Martie, toate pasarile se strang in stoluri, ciripesc, isi aleg perechile si isi construiesc cuiburile. Cele neimperecheate ramaneau singure si fara pui pana la Dragobetele de anul viitor. Precum vietatile din Natura, fetele si baietii aflati la varsta adolescentei trebuiau sa se intalneasca in ziua de Dragobete pentru a fi indragosti tot anul in curs. De frica sa nu fie pedepsiti de Dragobete sa ciripeasca precum pasarile si sa nu mai aiba glas de om, nimeni nu lucra sau deretica prin casa in ziua de Dragobete, tinuta de popor drept o sarbatoare mare, venita din mosi stramosi. Daca am plictisit prea mult pe cei tineri prin acesta scurta prezentare a Daragobetelui, imi cer cuminte iertare si ma scobor in lumea lor pentru a le spune acelasi lucru in Romgleza, noua limba a secolului XXI din tara noastra. Copii nu uitati: Velăntains dei e naşpa! Dragobete Rullz! de NICOLAE PARLOG “

Sursa : publicat de Pintilie Nicolae,marți,14 februarie 2012

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/

 

STRAMOSII NOSTRII, CEA MAI VECHE CIVILIZATIE A EUROPEI

Lucrarea de mai jos, avand ca autor pe Pintilie Nicolae, ne atrage atentia asupra probelor arheologice care ne atesta, inca odata, ca strabunii nostrii, Dacii, s-au situat pe primul loc in randul civilizatiilor batranului continent Europa (si nu stramosii celor care, mai ieri barbari, se cred astazi popoare supercivilizate fara sa faca un secret din lipsa de respect cu care ne trateaz).

“DACII, DESCENDENTII PELASGILOR* CEA MAI VECHE CIVILIZATIE A EUROPEI!
article-0-04CC6112000005DC-990_468x550
ion de la anina-40000ani
Cea mai veche civilizatie a Europei, nu trebuie cautata la Ecuator, unde toate erau de-a gata, ci acolo unde omul a trebuit sa-si puna mintea la contributie ca sa supravietuiasca. Paralela dacica, inconjurand pamantul, ocrotea aici vatra VECHII EUROPE, si a vechii civilizatii. Avand la dispozitie pesteri, zacaminte minerale si camp agricol, in Dacia s-a dezvoltat de timpuriu o civilizatie autohtona, care a iradiat asupra celor din jur. migratorii si invadatorii au exercitat o influenta minora asupra autohtonilor, ca de altfel in orice evolutie etnologica. Pasind pe urmele strabunelor si
strabunilor Geto-Daci, ajungem cu Constantin si Dardu Nicolaescu-Plopsor in satul Bugiulesti,comuna Tetoiu, jud. Valcea. Aici ,,sapaturile arheologice executate in trei puncte: Pietris, Valea lui Grauceanu si Fantana alor Titei, au scos la iveala un bogat si variat material osteologic animal, datand din Perioada Cuaternara” (1,7-1,9 milioane ani).Aici ,,au fost identificate pana in prezent, minimum 25 specii de mamifere”. Tot aici s-au descoperit cele mai vechi unelte de lucru de pe teritoriul Daco-Romaniei:,,oasa de animale sparte si fasonate pentru a fi folosite la strapuns, taiat, despicat, razuit si zdrobit [...]. Aceste descoperiri au situat zona Bugiulesti printre vetrele de antropogeneza din Europa, ca una dintre cele mai vechi statiuni ale hominizilor de pe continentul nostru. In enumerarea cercetarilor consacrate celor mai vechi unelte de pe teritoriul romanesc a constituit-o o descoperire a resturilor fosile ale insisi hominizilor care le-au confectionat si le-au folosit si carora oamenii de stiinta le-au dat denumirea de AUSTRALANTHROPUS OLTENIENSIS”.
O alta categorie de unelte, cioplite din silex- ,,cele mai vechi gasite la noi, dateaza de aproximativ 600.000 de ani. Ele au fost descoperite pe valea Darjovului in Jud. Olt, pe valea Mozacului in Jud. Arges, si la Rahovita in Jud. Sibiu, si sunt asa numitele unelte de prund- bolovani de rau ciopliti astfel incat sa aiba o muchie taioasa sau un varf care sa poata fi utilizate pentru diverse operatii legate de obtinera si prepararea hranei [...]. Intr-o statiune paleolitica din Jud. Botosani, la Ripiceni, au aparut unelte realizate din aschii cioplite”. Alte relicve s-au gasit la marea necropola a dacilor liberi de la Valeni (Jud. Neamt), ca si in alte locuri. Consider ca asa-zisele influente din afara, apar ca o eroare de interpretare a cercetatorilor. Stramosii Daco-Romanilor sunt creatori si pastratori ai celor mai vechi elemente de cultura originala, incepand cu perioada matriarhala, de la care s-au adapat alte civilizatii laturalnice, desi nu s-a recunoscut acest fapt. Exemplu Hesiod. Stramosii Geto-dacilor au avut o straveche scriere. Viorica Mihai Enachiuc admite in epoca bronzului alemente de scriere geto-dacica. Ele insa sunt mult mai vechi.
Cu arhitecta Silvia Paun mergem pe urmele rabojului strabun, un important instrument de cultura al lumii dacice. Intr-un studiu concis, ea se opreste la ,,Grafia semnelor rabojului comparativ cu cea a unor scrieri vechi”. Urmarind diagrama sau ,,pentagrama magica -pitagoreica”, constatam ca pe teritoriul dacic, ea este mult mai veche decat Pitagora. Asa, la Chindia, in satul Pescari, Jud. Mehedinti, intre semnele grafice rupestre, se afla si pentagrama magica. Vechimea acestui semn a fost evaluata de cercetatorul V. Boroneant, la 3000 de ani; la Nuca, in Jud. Buzau, in fundul pesterii, acelasi semn apare impreuna cu altele cu o vechime de circa 4000 ani; la Ditrau, semnele grafice au circa 1400 de ani, iar la Basarabi, in asezarea rupestra, semnele grafice, intre care si diagrama magica, au fost evaluate la 1200 de ani.
Dar ceea ce a atras atentia savantilor din intrega lume asupra culturii Daco-Romane strabune, au fost in special cele trei tablite ceramice de la Tartaria, pe Mures, in Jud. Alba. ( http://youtube.com/watch?desktop_uri=%2Fwatch%34v%3DcNSBceh10BM&v=cNSBceh10BM ) S-au descoperit aici ,,resturi de asezari apartinand culturilor Turdas, Petresti si Cotofani. Intr-o groapa cu materiale de tip Turdas, au fost descoperite cateva figurine de lut ars si de alabastru, precum si trei placute de lut ars, dintre care doua sunt acoperite cu semne de caracter pictographic si se presupune ca redau texte stravechi. Unele semne de la Tartaria prezinta analogii cu cele de pe tabletele descoperite la Uruk-Warka IV (Mesopotamia Inferioara). In cea de a treia placuta este redat un om care merge in urma cu doua animale cornute. Pentru teritoriul Daco-roman, aceasta descoperire a fost socotita ca fiind de o importanta deosebita si comentata cu viu interes de marii sumerologi ai lumii. Avand in vedere documentatia clara de circa 4000 de ani, adusa de arhitecta Silvia Paun, in legatura cu ,,rabojul” dacic, presupunerea ca tablitele mentionate mai sus ar fi fost aduse de aiurea, cade de la sine.
Cel mai mare tracolog al lumii, Prof. Dr. I. C. Dragan, sublinia in 1980, la al XV-lea Congres mondial de stiinte istorice, la Bucuresti, ca in jurul
Dunarii Carpatice s-a dezvoltat poporul Trac si de aici a ajuns in ,,Peninsula Iberica si chiar America. Aheii si Dorienii au pornit de la Dunare”. Era de fapt cel mai numeris popor din antichitate, dupa acela al indienilor. Tot Iosif Constantin Dragan sintetiza istoria multimilenara a poporului Daco-Roman, incepand cu stramosii Geto-Dacilor, din trupul carora ,,s-au desprins triburi care s-au deplasat spre est pana la Nipru (Marea Caspica – Ad-Ler), raspandind cultura lor Cucuteni (sau Tripoli cum o numesc vecinii mai noi); apoi au extins civilizatia bronzului si a fierului, denumita Hallstadt, spre nord
, in Carpati, pana la Marea Baltica, unde (Polonia de azi) au creat orasul Getidava sau Vistula; s-au extins spre Vest in Panonia, pe Dunarea Centrala, descinzand in Latium si in Italia Centrala prin Etruscii veniti din Anatolia pe mare, ( ETRUSCAN AND PELASGIAN MONUMENTS OF ITALY by Coen Vonk-
http://www.theosophy-nw.org/theosnw/world/med/eu-vonk.htm ; ORIGINS OF THE ETRUSCANS -
http://www.applet-magic.com/etruscans.htm ) ca si in Iberia, cunoscuti sub numele de Tardesi-Turdetani, unde au dezvoltat prima civilizatie iberica; in sfarsit in sud, in toata peninsule Haemusului, prin Pelasgi, Achei si Dorieni, iar inaintea lor prin Dardanii fondatori ai Troiei. Luvitii, Hititii si Armenii plecati de la Dunare au poposit si s-au raspandit pana in Palestina, stabilindu-se in regiunea Gaza a lui Goliath. Dunarea precum si Nilul pentru Egiptni, a fost leaganul Europenilor Traci si Celti, care au impanzit Europa si, in special zona mediteraneeana, pe toata intinderea ei, de la est la vest”. Centrul acestui mare popor era Corona montium (Transilvania Actuala). Generalul N. Portocala, in lucrarea ,,Din preistoria Daciei si a vechilor civilizatii”, ajunge la concluzia ca ,,prima civilizatie a primului mare popor al lumii s-a intemeiat in Dacia”.
Cercetatorul tracolog I. Popescu Puturi, in continuarea serialului Pe urmele stramosilor, ne prezinta capitolul ,,Vechea Europa”. Este de fapt o sinteza a concluziei reputatei ,,cercetatoare americana Marija Gimbutas”, ca Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre 6500-3500i.H.” In ceea ce priveste figurinele de lut, desi au ,,unele afinitati cu cele cunoscute din Mesopotamia”, cele din Daco-Romania nu pot fi un rezultat al ,,importurilor” si ,,migratiei” din aceasta zona.[...]
Oricum , rabojul, cele trei tablite de la Tartaria de pe Mures au determinat pe cercetatorii romani si straini ( N. Vasa din Cluj, Stefan Andreescu -Bucuresti, Vladimir Georgiev din Bulgaria, savantul Boris Perlev, T.S. Passek, V. Titov, sumerologul sovietis A.Kifisim, poetul Andrei Nadirov din Leningrad, Lydia Lovendal Papae, Nicolae Miulescu, Viorica Enachiuc -Mihai, C. Olaru, Ariton Vraciu, Paul Lazar Tonciulescu, Constantin Daniel, Alexandru Stanciulescu Barda, A. Lazlo, Marija Gimbutas), sa traga concluzia ca in Dacia a fost cu adevarat cel mai vechi centru cultural din intreaga lume, din cele cunoscute pana in prezent. Vladimir Georgiev
spune ca tablitele de la Tartaria sunt ,,mai vechi cu un mileniu decat monumentele scrierii sumeriene”. Ar fi lipsit de sens sa nu impartasim concluzia sumerologului sovietic A. Kifisim, care a publicat si o harta special intocmita, incare demonstreaza ca ,,stramosii romanilor de azi au exercitat o influenta puternica asupra culturii intregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului si chiar a Chinei.
(DACII DE-A LUNGUL MILENIILOR de Preot Cercetator Istoric DUMITRU BALASA)
Sursa : pintilie nicolae, http://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2012/05/26/dacii-descendentii-pelasgilor-cea-mai-veche-civilizatie-a-europei/

 

Latinitatea românilor, sustinuta de unii istorici

Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII. Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.
columna-traiana
Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că “aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.
La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi “blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar “vlahii“, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.
Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană“, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.
Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele “Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: “De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul“. Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor.
Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.
Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi considera pe români “incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către “naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.
În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii “agricultura şi plăcerile lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).
Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.
Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini -Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.
Sursa : Mariana Gavrila, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

 

Băile Herculane, ne contempla 2 000 de ani de istorie

448px-http://georgevlaescu.wordpress.com/wp-admin/paid-upgrades.php?product=1003&view=purchase&loc=admin-bar&ref=go-proB.Herculane_mai_2007_1

Originea Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Numele stațiunii de care este legat si numele societății noastre, vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală.
Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.C., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.
Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. După 1718 (Pacea de la Passarovitz) începe istoria modernă și contemporană a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului austriac. Din 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant. Se cuvine să pomenim aici de faptul că în anul 1999, Termele Romane cuprinse în monumentala construcție a hotelului Roman au fost redate, după 2000 de ani, în circuitul turistic astfel încât vizitatorii hotelului au posibilitatea să urmeze tratamentul balnear în aceleași condiții cu cele ale guvernatorului provinciei, generalul roman Marcus Aurelius Pius. După retragerea administrației și armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, sub presiunea populațiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucirile din vremea romană. În 1736, generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului din partea împăratului Carol al VI-lea, reclădește băile și menționează existența termelor lui Hercules, Higeea și Esculap. Izvorul cu cel mai mare debit este Hercules, care are emergenta sub Hotelul Roman și acolo se înscrie în hartă Baia nr. 9. Stațiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta. În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sisi) scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezență distinctă și încântătoare. În stațiune există Muzeul Nicolae Cena, ale cărui colecții au început să fie constituite începând cu anul 1922.
Existența neîntreruptă de două milenii a stațiunii Băile Herculane a fost favorizată de eficacitatea miraculoasă a izvoarelor termale, fiind socotite un „dar al zeilor” dar și de pitoreasca așezare a stațiunii într-o vale adăpostită de munți, de o frumusețe aparte. Dotarea tehnico-edilitară de prim rang la un confort de înaltă ținută și bogata diversificare a metodelor de tratament de la cura balneară clasică la diverse metode de fizio și electroterapie, masaje, acupunctură, etc. au conferit acestei stațiuni un înalt grad de atractivitate. Multiplele mijloace de recreare și divertisment, restaurante, baruri, terase de vară, bazine de înot cu apă termală, saună, masaj, biliard, etc. – precum și posibilitățile de drumeție și excursii în stațiune și pe Valea Cernei, constituie o atracție în plus pentru vizitatorii orașului stațiune balneară Băile Herculane
Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă
acua-parc-baile-herculane

 

HARTA MUNTILOR NOSTRI

HARTI CU MUNTII NOSTRII, CU CEI MAI FRUMOSI SI MAGNIFICI MUNTI DIN LUME !

CARPATII MERIDIONALI
carpatii-meridionali1
800px-Transsilvanische_Alpen_Gliederung_Skizze

CARPATII OCCIDENTALI
carpatii-occidentali1

CARPATII ORIENTALI

carpatii-orientali1

 

Povestea amazoanelor, intre mit si realitate

Se spune ca orice poveste contine un sambure de adevar si ca tot ceea ce omul imagineaza are undeva, intr-una din cele trei dimensiuni ale timpului, o corespondenta cu realitatea. Daca pana in urma cu numai cativa ani, asemena eroilor mitologici precum Hercule, Tezeu si Ahile, amazoanele erau privite exclusiv drept rod al fanteziei creatoare antice, cele mai recente descoperiri incep sa le dea dimensiunea unui fenomen istoric. Desi existenta femeilor razboinice este in continuare supusa scepticismului si speculatiilor, chestiunea a inceput sa fie tratata cu seriozitate de specialisti, care cred ca se afla in pragul unor descoperiri de proportii, ce ar putea confirma o parte a legendelor Greciei Antice.
Fiicele razboiului
Nu exista documente oficiale care sa ateste existenta si faptele de vitejie ale amazoanelor, asa cum nu exista dovezi ale fiintarii personajelor din basmele populare. Sursele care vorbesc despre curajul salbatic al descendentelor lui Ares, despre setea lor de sange si despre stilul de viata crud al membrelor ritului amazonian sunt aceleasi care prezinta povestea fantastica a zeilor olimpieni sau cele douasprezece munci ale lui Hercule. De aceea, prezentarea amazoanelor este intr-o buna masura expunerea unor povesti stravechi acreditate cu oarecare incredere, apartinand unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot.
Mitologia greaca le atribuie amazoanelor titulatura de fiice ale lui Ares, zeul elen al razboiului, si ale nimfei Armonia, doua portrete contrastante, menite sa sugereze forta si vitejia barbateasca in delicatetea trupului femeiesc. Unele scrieri sprijina aceasta plamadire fantezista, in timp ce altele vorbesc despre revolutia sexuala a unui trib din vechime ca sursa a devenirii amazoanelor. Fie ca s-au nascut din zei, fie ca erau femeile rasculate impotriva barbatilor, ucigandu-i si impunandu-si suprematia asupra lor, amazoanele s-au constituit intr-un trib de femei guvernat dupa legile unui matriarhat crunt si sangeros. Dimensiunea lor epica este data indeosebi de relatarile referitoare la implicarea in episoade importante ale miturilor antichitatii, precum Razboiul Troian, cucerirea Atlantidei sau aventurile lui Hercule.

Fiind personaje mitologice, nu se poate vorbi despre o incadrare cronologica a amazoanelor, insa, din punct de vedere geografic, exista numeroase surse care le amplaseaza originile in bazinul Marii Negre. Tendintele expansioniste si nevoia de sange le-au impins, insa, campaniile militare pana in zone ca Libia, Thermiscrya, sau Anatolia de astazi, si chiar in regiunea mongola a Eurasiei. Trib femeiesc, dar ghidandu-se dupa obiceiuri barbatesti, activitatea principala a amazoanelor se desfasura in limitele vanatorii si ale razboiului. Armele de lupta folosite de ele erau arcul, sulita si toporul, iar pentru aparare foloseau scutul ascutit, cunoscut sub denumirea de “pelta”. Diversi cronicari medievali si renascentisti acrediteaza amazoanele cu inventarea toporului de razboi, fapt in legatura cu care nu intarzie sa-si exprime uimirea. “Poate cea mai barbateasca arma de razboi a fost inventata de niste femei”, se mira in urma cu cinci secole renumitul spadasin Paulus Hector Mair. Vestimentatia lor este mai putin mentionata in izvoare istorice si mai degraba sugerata in numeroase artefacte de origine greceasca, care, in functie de perioada aparitiei, le infatiseaza diferit. Primele sculpturi le dezvaluie intr-o imbracaminte razboinica, inspirata din uniforma de lupta a zeitei Atena, amazoanele purtand coifuri. Reprezentari mai tarzii le prezinta dupa modelul lui Artemis (sora geamana a lui Apollo), arborand rochii subtiri, pentru o mobilitate ridicata, iar cele mai recente statui trimit la tendintele vestimentare ale persilor. De obicei, sunt reprezentate calarind, dar si ca pedestrasi, iar in multe picturile sunt accesorizate cu cate un singur cercel.
Mostenirea Amazonului
Se crede ca etimologia cuvantului “amazoana” provine de la termenul iranian sau persan “ha-mazan” sau “hamazakaran”, care inseamna “a face razboi”. Printre greci insa, se pare ca termenul “amazan” era folosit cu insemnatatea “fara san”. Ambele versiuni sunt viabile, atat pentru ca amazoanele erau niste razboinice aprige, cat si pentru traditia lor bine cunoscuta de taiere sau ardere a sanului drept al fetitelor, pentru o mai buna folosire a arcului si o manuire mai iscusita a sulitei. Hipocrat le descrie astfel: “Nu au sanul drept. In timp ce sunt inca mici, mamale lor inrosesc in foc un instrument din bronz special construit si il aplica pe sanul drept pentru a-l cauteriza si a-i opri dezvoltarea, iar toata forta sa se canalizeze spre brat si spre umar.
” Unele izvoare spun ca amazoanele isi extirpau singure sanii fie pentru a se intari, fie in lupta, pentru a-si ingrozi dusmanii. Operele de arta, totusi, nu le infatiseaza mutilate, amazoanele fiind mereu sculptate sau pictate cu ambii sani, desi in mod frecvent cel drept este acoperit. In Iliada, ele sunt numite Antianeira (“cele care se lupta precum barbatii”), iar in scita erau denumite Oiorpata, termen pe care Herodot l-a tradus in greaca prin “Androktone”, “ucigase de barbati”. Legatura dintre amazoane si regiunea sud-americana cu acelasi nume este lesne de intuit si are chiar origini istorice. In perioda marilor explorari geografice, mai exact in anul 1542, Francisco de Orellana a fost trimis impreuna cu 48 de luptatori de catre cuceritorul statului Peru, Francisco Pizarro, sa exploreze Amazonul. In timpul expeditiei, au avut loc numeroase infruntari cu razboinicele locului, inarmate cu arcuri si sageti, femei musculoase, cu trasaturi masculine, extrem de combative, care i-au inspaimantat pe spanioli. Evenimentul i-a determinat pe conquistadori sa aloce atat fluviului cat si intregii paduri tropicale denumirea legendarelor luptatoare.
Niciun barbat, doua regine
In ceea ce priveste relatia cu sexul opus, informatiile sunt impartite, dar este unanim acceptat faptul ca barbatii nu erau bine vazuti de amazoane. De asemenea, acestora nu le era permis sa convietuiasca in aceleasi comunitati cu femeile razboinice sau sa aiba relatii sexuale cu ele. Legenda spune ca o singura data pe an, pentru a preveni extinctia sau pentru a-si largi randurile, amazoanele vizitau un trib invecinat format numai din barbati, de unde ii alegeau pe cei mai aratosi pentru a procrea cu ei. Unele scrieri marturisesc ca acestia erau rapiti, violati si ucisi, dar exista izvoare care prezinta consumarea evenimentului pe cale amiabila. Daca vlastarii nascuti in urma contactului erau baieti, acestia erau fie ucisi, fie retinuti pentru perpetuare si slujire sau incredintati tatilor. Fetele erau pastrate si crescute de mamele lor, initiate in agricultura si antrenate in vanatoare si in arta razboiului. Unele izvoare nu sunt atat de categorice in privinta autonomiei amazoanelor si, desi le prezinta ca dominante in comunitate, nu elimina cu totul barbatii din cercul lor, care ar fi fost indeletniciti cu treburile casei si cu ingrijirea copiilor.

Despre cultura si oranduirea amazoanelor scrierile nu lasa sa se inteleaga prea multe lucruri, dar este bine cunoscut faptul ca aveau o guvernare duala, sau fragmentata, tribul fiind condus de doua regine in acelasi timp. Una dintre ele raspundea de bunul mers al comunitatii, de organizarea interna si de activitatile domestice, iar cealalta coordona bataliile si chestiunile de razboi. Hipolitia si sora sa, Antiopa sunt cele mai viteze regine ale amazoanelor despre care vorbesc legendele. In cazul Antiopei, unele versiuni mitologice inainteaza ideea ca aceasta ar fi fost singura amazoana care s-ar fi maritat vreodata, ca urmare a rapirii sale de catre Tezeu. Tot mitologia spune ca sub o conducere atat de prolifica, amazoanele nu se dadeau in laturi de la cele mai nebunesti razboaie, atacand de nu mai putin de cinci ori chiar cetatea Atenei. Lupta dintre atenieni si amazoane este adesea comemorata in artefacte si in basoreliefuri din marmura, precum cele de la Partheon sau sculpturile din Hallicarnas. Plutarh spune ca atat in Chalkis, cat si in Atena a existat cate un Amazoneum, lacas al amazoanelor ce continea morminte ale acestora cat si obiecte de cult. La Atena se faceau sacrificii in cinstea amazoanelor, iar fecioarele grecoaice prestau anual un dans ritualic cu arme si scuturi, stabilit de Hipolitia.

Se pare ca exista mentiuni ale amazoanelor si in manuscrisele care povestesc istoria Imperiului Roman. Cezar amintea Senatului ca intr-o buna masura cucerirea unei portiuni importante a Asiei a fost realizata cu ajutorul reginei asiriene Semiramida si al amazoanelor. Desi Strabon se arata sceptic cu privire la existenta lor, amazoanele continua sa fie mentionate in izvoade pana spre sfarsitul antichitatii, iar cativa clerici vorbesc si astazi despre ele ca despre persoane reale.
Urme vagi
Cercetarea problematicii amazoanelor este extrem de restransa si momentan plina de contradictii. Spre exemplu, conform izvoarelor elene, desi grecii insisi le stabileau originea in bazinul Marii Negre, atunci cand ei au ajuns in aceasta regiune, nu au gasit nicio urma a amazoanelor. Pentru a compensa discrepanta, a fost creat mitul lui Hercule si al Hippolitiei, spre a le explica disparitia. In conformitate cu legenda, Hercule a condus o expeditie pe teritoriul ocupat de amazoane pentru a obtine centura Reginei Hippolitia, iar in aceasta incercare, el a reusit sa invinga si sa alunge toata stirpea amazoanelor, eliberand acele locuri de suprematia lor. Diodorus, un istoric elen antic, povesteste cum amazoanele au cucerit Atlantida, fiind ajutate de Perseu sa-i ucida pe gorgoni, iar in Razboiul Troian sunt de asemenea mentionate, cand, dupa ce Ahile o omoara pe regina amazoana Panthesilia, vazandu-i frumusetea de sub vesminte, se indragosteste de ea.

Se crede ca superioritatea in lupta a amazoanelor a fost data de faptul ca aceste femei au calarit inaintea grecilor si au imblanzit caii chiar inainte ca oricine altcineva sa o poata face, lucru care le-a dat un ascendent vizibil in lupta. In incercarea de identificare a unor piste care sa duca spre originile lor, s-a nacut in repetate randuri chiar suspiciunea unei oarecare legaturi intre amazoane si Sparta, crezandu-se ca femeile spartane si-ar fi putut avea originile in triburile de amazoane. O femeie spartana trebuia sa fie neinfricata si capabila sa-si apere caminul si chiar tara. De asemenea, atat spartanii, cat si amazoanele o adorau pe Artemis, zeita greaca a vanatorii, iar, ca si in cazul amazoanelor, si in Sparta se pare ca domina matriarhatul. Este de asemenea, posibil ca Lycurgus, legiferatorul Spartan, auzind de povestea amazoanelor, sa decreteze cresterea fiicelor Spartei in spiritul razboiului si al duritatii, intuind o consolidare eficienta a sistemului defensiv in acest fel.

Istoricul grec Plutarh (46-125 d.Hr.) conchide ca amazoanele nu au existat ca o specie distincta de femei razboinice ci, mai degraba, ca femei ce ii secondau pe barbati in batalii. Unii invatati cred chiar ca femeile erau de fapt barbati, soldati persani care isi radeau barbile si se imbracau ca niste femei. Majoritatea speculatiilor au inceput insa sa fie imprastiate in urma cu numai cativa ani, cand sapaturile arheologice au sugerat ca amazoanele nu au fost personaje mitologice. Sapaturile efectuate in muntii Altai, de pe teritoriul Mongoliei, au dezvaluit unele dovezi destul de solide conform carora chiar au existat triburi de femei. In 1993, Natalia Polosmaka a pornit spre Platoul Ukok, localizat la granita dintre China, Rusia, Kazakhstan si Mongolia. Polosmak si echipa sa de arheologi au dezgropat un “kurgan”, o structura funerara a poporului antic Pazyryk, in care au fost descoperite ramasitele unei femei. Aceasta era inalta de aproximativ 1.75 metri, mumificata controlat si prezenta tatuaje elaborate pe pielea extrem de bine prezervata. Trupul ei era inconjurat de numeroase obiecte, inclusiv un coif de lupta cu pene, iar cosciugul sau era confectionat dintr-un trunchi intreg de conifer. Descoperirea a fost datata in jurul secolului V i.Hr., in perioada lui Herodot, iar mumia a fost botezata “Fecioara siberiana de gheata”. Aceasta este doar una dintre multele descoperiri similare care au contribuit la intregirea informatiilor referitoare la nomazii din Eurasia din perioada Greciei Antice. In urma descoperirii lui Polosmak, alte morminte sapate au dezvaluit continuturi asemanatoare, trupuri mumificate cu tatuaje complexe, unele ingropate alaturi de cai, iar in unele cazuri, femei si barbati, ingropati cu arme. Unele oseminte indica o deformare a oaselor picioarelor, ceea ce tradeaza o lunga activitate ecvestra. Altele prezinta rani in urma unor lovituri extreme de violente.

Se speculeaza ca “fecioara de gheata” si tribul sau ar fi fost de origine scita. Acesti nomazi s-au stabilit in zona de nord a Turciei de azi si in bazinul Marii Negre in perioada secolului VII i.Hr., continunadu-si cuceririle pana in secolul V i.Hr. Scitii cunosteau bine arta ecvestra si aveau o traditie artistica expansionista. Numeroasele similitudini intre stilul artistic si cel de viata al fecioarei de gheata si cele ale scitilor, nasc intrebarea daca nu cumva amazoanele erau doar femei scite care luptau impreuna cu barbatii lor. Erau o parte din tribul original scit care a ales sa traiasca dupa regulile aspre care au nascut legendele grecesti, sau mitul lor a fost o exagerare generata de importanta majora acordata de sciti femeilor lor razboinice?
Amazoanele istoriei
Desi mitul amazoanelor poate fi doar o hiperbola a femeilor viteze si luptatoare dus la extrem, notiunea de femeie-razbonica nu este deloc straina istoriei inregistrate inca de acum 3.500 de ani. Atat Biblia, cat si numeroase izvoare si scrieri istorice mentioneaza numeroase cazuri de femei participante la diferitele razboaie ale umanitatii. In Roma se pare ca se impamantenise destul de serios practica luptelor intre gladiatori femei si chiar intre femei si barbati, in arena insangerata a Colloseumului. De asemenea, femeile celte faceau diferite aliante cu diverse grupari de barbati si duceau impreuna cu acestia lupte aprige impotriva adversarilor. Printese si regine vikinge si saxone au condus invazii si campanii militare de cucerire a unor teritorii, iar in secolele XI-XV, numeroase femei aristocrate au stat in fruntea multor miscari care s-au soldat cu mii de victime. Un nume rasunator este chiar cel al Ioanei D’Arc, eroina nationala a Frantei, care a luptat pentru redobandirea pamanturilor franceze de sub ocupatia Angliei, in preajma anului 1430. Nici secolele urmatoare nu au ramas neatinse de armele manuite de femei, iar din secolul XX si pana astazi, tot mai multe reprezentante ale sexului frumos au inceput sa fie integrate oficial in sistemele militare, devenind forte defensive sau ofensive, trupe de sol sau piloti, rebele, partizane si practicante ale diferitelor stiluri de arte martiale.

Un exemplu foarte inedit si exotic al folosirii femeilor in scopuri militare vine chiar din Libia, unde liderul Muammar al-Gaddafi si-a format garda personala numai din femei virgine, antrenate sever in arta razboiului si a luptei. In timp ce toate aceste femei care il inconjoara pe colonel sunt machiate, parfumate si dichisite, poarta pe umar si la brau mitraliere sau pistoale, fiind gata sa suprime pe loc orice posibila amenintare la adresa conducatorului lor. Adesea, in deplasarile sale in tari straine, Gaddafi se insoteste de nu mai putin de 200 de garzi de corp, o mica armata personala, alcatuita exclusiv din femei, imbracate in haine de guerilla si inarmate “pana in dinti”.

Nu se stie inca daca amazoanele sunt doar un mit, o inspiratie dintr-o sursa reala mai putin extraordinara decat povestea sau intru totul o nascocire, insa ideea pe care mitul o inainteaza nu este una straina trecutului, prezentului si probabil viitorului. Femei razboinice au existat si chiar daca sabia lor nu a rasturnat lumea, asa cum se crede ca aproape ar fi reusit amazoanele, implicarea lor mai mult sau mai putin diplomata in cursul istoriei a dat cu siguranta turnuri nebanuite mersului si destinului umanitatii.
Sursa : Alexandru Safta , http://www.descopera.ro/

 

ȘI PIETRELE VORBESC ADEVĂRUL

“În anul 2002 a fost descoperită pe valea rîului Miniș în apropiere de orașul Anina din județul Caraș-Severin o peșteră de cca 0,5 ha fiind numită Peștera cu Oase, fiindcă aici s-au găsit mai multe fragmente de oase umane dar și de animale. Fosilele, provenind de la trei indivizi – numiți de cercetători „Oase 1”, „Oase 2” și „Oase 3”- au fost datate la o vechime de pînă la anii 40500 î.e.n. iar cele mai recente metode de evaluare arată că sînt de la 37800 ani î.e.n. În acest context, demn de remarcat este faptul că ,,Oase 1” prezintă trăsături morfologice care combină caracteristicile unei varietate de om vechi neanderthalian cu trăsături ale omului modern timpuriu cum ar fi bărbia, fruntea fără arcade puternice și o cavitate craniană mare și rotundă.
Lipsa unor semne arheologice, cum ar fi torțe, cărbune sau unelte de piatră sugerează că oasele au ajuns în peșteră de la suprafață, datorită unei viituri puternice. Un studiu făcut de către antropologul Erik Trinkaus, profesor al departamentului de antropologie a Universității din Washington și publicat în ianuarie 2007, arată că acest amestec de trăsături ale populației neanderthaliene, cu o altă specie care a dus la apariției omului modern european, s-a făcut pe parcursul a mii de ani, deși craniul este de pe la 37800 de ani î.e.n. Prin acest studiu, se infirmă povestea genomului uman apărut în Africa și apoi răspîndindu-se mai rău ca lepra în toată lumea, rămînînd doar o … poveste evreiască” ca atîtea altele, iar minciuna lor este din nou demascată. Dacă luăm în considerare că acești oameni din preistorie nu au apărut din senin pe meleagurile carpatine, iar amestecul lor cu o rasă diferită a fost un proces de lungă durată, se poate trage concluzia că ei erau în regiune cu cel puțin 10000 de ani mai devreme. Cele trei resturi antropologice au fost botezate Ion, Vasile și Maria, deși au fost descoperite aproape unele de altele, doar Ion are cea mai mare vechime, celelalte fiind mai ,,tinere” cam cu 14000 de ani!
Unii cercetători mai puțin înclinați către povestea ..civilizatorilor africani” care au năvălit în Europa pe la mileniile 40 î.e.n. cu o pană în nas, una în fund și un măturoi de spini cu care i-au tot alergat pe neanderthalieni peste toate olaturile pînă i-au făcut dispăruți, cred că acest amestec între rase și culturi s-a făcut într-o perioadă foarte lungă de timp, ducînd la o contopire generală de unde a rezultat omul modern, iar existența populației de neanderthalieni se urcă undeva prin mileniile 50 î.e.n. adică cu mult înaintea pretinsei migrații din centrul Africii. Din resturile antropologice adunate s-a putut arăta că neanderthalienii erau robuști, înalți și cu păr blond sau șaten, iar spațiile unde dormeau erau în afara peșterilor. Cel mai bun exemplu de cultură preistorică a populației europene este însăși galeria cu picturi rupestre de la Coliboaia, care dovedește fără putință de tăgadă că ei aveau nu numai o organizare socială, dar și o religie structurată pe concepte clare, pe cînd în tot Orientul Apropiat – de unde pretind leprele sioniste că au venit civilizatorii Europei – nu există nici urmă de așa ceva, cele mai vechi dovezi fiind din mileniul Vll î.e.n.!!! Prea ne cred și acum proști de dăm în gropi și goimi cap de lut! Ca să-i supăr și mai rău amintesc aici mitul urieșilor de la noi, ce vorbește de o populație cu adevărat foarte înaltă care le-a dăruit neamului geților marea înțelepciune cerească a lui Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu, iar acești jidovi/urieși erau veniți din ceruri, fiind cu pielea albă, părul roșcat sau blond și ochii albaștri. În veci nu vezi semit cu asemenea trăsături, iar ticăloșilor cazari care își spun cu mare înfocare că sînt cei mai semiți dintre semiți, le strig în față că le-a venit ceasul judecății adevărate, și nu mai au nici o scăpare! Cu adevărat pe teritoriul României s-au descoperit mai multe schelete umane de dimensiuni uriașe de la 2,5 metri pînă aproape de 5 metri, iar în estul Carpaților a existat o populație de înălțime deosebită pentru acele vremuri ce a migrat în regiunea Taklamakan, femeile avînd cam 1,8 m. iar bărbații 2,2 m. pielea o aveau albă și toate celelalte trăsături erau ale rasei albe. În scrierile esene se pomenește de o populație străveche cu înălțime deosebită de la care neamul geților ar fi primit toată înțelepciunea și religia cum găsim în textul intitulat Cele şapte căi ale păcii: ,,Căutaţi pacea cu toţi Fiii Oamenilor şi lăsaţi să fie cunoscută de la aleşii Luminii, pentru că noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe pământ şi arborii uriași, care au rămas în prezent o legendă, erau casa lor şi împărăţia lor.” Poate în acest fragment este tocmai o realitate istorică pierdută în negura timpului pe care abia acum o înțelegem datorită acestor descoperiri arheologice uluitoare, cîndva oamenii și-au făcut primele adăposturi în copaci de frica fiarelor ce mișunau peste tot. Amintesc faptul că pe teritoriile din jurul Carpaților în urmă cu peste 30000 de ani trăiau lei, urși de peșteră de cca 500 kg., hiene, lupi, un fel de urși asemănători cu cei de azi și toți acești prădători nu s-ar fi lăsat îndemnați a doua oară dacă le pica înaintea botului o asemenea gustărică! De la acești urieși veniți din ceruri, strămoșii noștri din vechime au brodat legenda cu Maia – fiica titanului Atlas – ce ar fi binecuvîntat neamul get ca Neam Scoborîtor din Zei nu din legămîntul/falusul Talpei Iadului!
În cartea Poveştile Peleşului a reginei Elisabeta a României, există o legendă aflată de regină de la nişte ţărani din partea locului despre un uriaş numit Caraiman (kara: a străluci, a lumina, a fi inteligent + i: a izvorî, origine, naștere, a conduce, a merge + man: bărbat, însoțițor, a aduce belșug), ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească cîmpiile, să producă cutremure şi furtuni, iar acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe cîmpiile acestei ţări. Dacă povestea păstrează în substratul ei profund fenomenul natural cînd Marea Sarmaică s-a retras din Cîmpia Română în neolitic, pare de necrezut că memoria colectivă a unor ,,sălbatici”, a transmis oral amintirea uni fenomen care s-a petrecut cu multe zeci de mii de ani în urmă. Dar povestea seamănă foarte mult cu ce ne-au lăsat vechi greci despre titani și giganți, unde Prometeu le-a dat oamenilor cunoștințele necesare ușurării vieții, inclusiv alfabetul ca ,,vorbă a zeilor” pentru a transmite veșnicia în neiutare. Și noi păstrăm pe acei eroi civilizatori prin numele Preminte Solomon, unde primul cuvînt înseamnă cel luminat, sau cel preaînvțelept, iar al doilea este tocmai numele tagmei de învățați din vechile tradiții strămoșești a solomonarilor, nume venit de la șorțul de piele – solomon – pe care îl purtau în față. El nu are nici o legătură cu născocitul Șlomo al mozaicilor cum încearcă unii pricepăuți să ne agațe istoria de făcăturile Satanei și a sutașilor întunericului. Pentru a nimici această nscocire drăcească pe care încearcă unii să ni-o bage pe gît, dau zicerea comentatorului latin Servius ce a trăit în secolele lV-V ale erei noastre și explică numele eroului antic Prometeu, scriind că a fost numit astfel deoarece el a fost un om de mare clarviziune (Vir prudentissimus), care poseda calitatea abstractă a providenței, echivalentul latin al cuvîntulul grec promētheia.
Geții din Tracia spuneau și ei că sînt Neam Scoborîtor din Zei, divinitățile lor fiind cu pielea albă, cu părul roșcat (rusocomo în koine) și ochi albaștri. Și dacă îi luăm la ochi pe adevărații semiți, vedem că au pielea măslinie, ochii negri, fața lătăreață, gîtul scurt și gros, iar părul negru și sîrmos, trăsături ce îi apropie mult de unele popoare africane, dar rasa europeană nu are nimic din aceste caracteristici antropologice. Și totuși în jurul Carpaților au fost două rase din a căror amestec a apărut neamul get ce era, după statuile romanilor și textele venite din antichitate cu părul deschis (blond, șaten) sau roșcat și ondulat, ei fiind cu pielea albă și ochii verzi sau albaștri. Dar asta nu înseamnă că toți erau la fel fiindcă emeșii care au plecat de aici pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. aveau un păr șaten închis cu firul subțire și lung, însă iarăși nimic comun cu trăsăturile africanilor sau a semiților adevărați de care leprele de azi vreau să ne lege cu genomul lor ieșit din falusul lui Iahwe, iar sutașii întunericului colindă pămîntul în lung și în lat răcnind către cele patru zări că numai ei sînt cei mai vechi locuitori și toți trebuie să le dea cinstea cuvenită. Cred că un ștreang ar fi chiar prea mult pentru asemenea fapte, dar pot lăsa și de la mine ceva! “
Sursa:“ȘI PIETRELE VORBESC ADEVĂRUL” de CONSTANTIN OLARIU ARIMIN, http://www.ariminia.ro/ro/

 

Moartea lui ORFEU

Singur și îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la urmă, pe meleagurile natale sfârșitul, fiind sfâșiat în bucăți de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe marea Egee până pe țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit de un dragon, împietrit până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălță acolo un oracol. Insula deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ constelația cu același nume.
Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu
ION+LUCIAN+MURNU+-+Sculptura+la+Galeria+Orizont+-+Orfeu+murind_+bronz_+1983_+31x12x9+cm+8
Sculptura : http://www.e-galerie.ro/main.php/v/MURNU+ION+LUCIAN/ION+LUCIAN+MURNU+-+Sculptura+la+Galeria+Orizont+-+Orfeu+murind_+bronz_+1983_+31x12x9+cm+8.JPG.html

 

De la localitatatea Orhei …la ORFEU ?!

Scriitorul, istoricul literar și om politic Nicolae Dabija, in urma unor indelungate cercetari, comparatii si analize, se intreaba : “oare Orhei – una din cele mai vechi asezari din Moldova – nu e numele poetului trac Orfeu, care in greaca veche se caligrafia Orphee, cu un sunet pierdut de rostirea generatiilor, de-a lung de secole ? “
Sursa : “Pe urmele lui Orfeu”, Ed.Chisinau Hyperion 1990, pg.16, Nicolae Dabija

 

De la dinastia Han la dinastia Tang

Intr-o zi cand, sub domnia apaticului Er Shi Huangdi, un grup de condamnati era mutat, sub supravegherea unui ofiter, acesta din urma a decis, in mijlocul dezordinii generale, ca era timpul ca el sa-si formeze propria armata si sa-si constituie un domeniu. Astfel, el a eliberat detinutii, a depus juramant ungand cu sange o toba si s-a proclamat drept conducatorul acestora. Provenit dintr-o familie de tarani proprietari de pamanturi, ofiterul se numea Liu Bang si avea sa devina fondatorul uneia dintre cele mai ilustre dinastii chineze, anume dinastia Han. Nu a fost singurul care a ridicat armele in aceste vremuri zbuciumate. Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul lui Xiang Yu, marele sau rival. Lupta dintre ei, care a inspirat epopeile clasice, a durat cinci ani, la capatul carora Liu Bang a devenit singurul stapan al intregului imperiu Qin. Noua dinastie, care si-a luat numele de Han, a preluat cu adevarat puterea in 202 inaintea erei noastre, dar si-a fixat data oficiala a ascensiunii la tronul imperial in anul 206. A ocupat acest tron timp de patru secole, cu o scurta intrerupere de treizeci si patru de ani, iar prestigiul sau a fost atat de mare, incat de atunci chinezii si-au luat ei insisi numele de poporul din Han.

Pacea restaurata a fost insotita de inlaturarea anumitor masuri care ingradeau intreaga libertate si spiritul de initiativa. Astfel ca agricultura, comertul si artizanatul au cunoscut o epoca de prosperitate. De asemenea, viata intelectuala a reinflorit si, astfel, datorita adoptarii unor principii mai potrivite cu armonia sociala, Liu Bang a reusit sa impuna autoritatea dinastiei Han. In ciuda aversiunii pe care acest militar necioplit si petrecaret trebuie s-o fi avut fata de moderatia si moralitatea sub semnul carora se aflau riturile, el a fost tolerant fata de exprimarea ideilor pe care Qin Shi Huangdi le reprimase, in special fata de cele confucianiste, si s-a straduit sa impuna in viata sociala echilibrul si respectul in familii, clanuri si comunitati la toate nivelele (sat, district, provincie, prefectura)

Cunoscut in istorie sub numele sau postum de Gaozu (date de domnie: 206-195 i.e.n.), Liu Bang, care si-a stabilit capitala la Chang’an, a dat dovada de o mare pricepere in guvernare. Patru obstacole principale i se infatisau inainte, amenintand sa-i distruga opera de pacificare: ambitiile de independenta ale noilor conducator feudali, atacurile barbarilor, sporirea averilor si a puterii marilor proprietari funciari, si, nu in ultimul rand, rascoalele taranesti, consolidate si sustinute ideologic de curentele taoiste, prima dintre acestea avand loc in 209 inaintea erei noastre.

Obligat sa reinstituie regatele pentru a-i recompensa pe cei care ii favorizasera ascensiunea la tron, Gaozu si-a transformat regii in niste cvasi-functionari, ce puteau fi inlocuiti si nu detineau vreo autoritate reala, numind pe langa acestia functionari oficiali care administrau in numele sau. insa prima grija a dinastiei au ramas barbarii din vest si din nord. Sub domnia lui Gaozu, neamurile Xiongnu si Yuezhi s-au luptat intre ele, ceea ce a ingaduit o perioada de liniste guvernarii chineze. Cat despre marii proprietari, acestia tindeau sa inlocuiasca nobilimea de vita, care fusese slabita, pentru a-si forma domenii semiinde-pendente, pastrandu-si reticent a fata de puterea centrala .

Urmatoarele doua domnii s-au desfasurat, pana in 180, sub autoritatea redutabilei imparatese Lii, vaduva lui Gaozu, care a domnit prin intermediul barbatilor din clanul sau, pe care a reusit sa-i plaseze in posturi-cheie. Ceva mai tarziu, asistam la cea mai prestigioasa domnie a dinastiei, anume cea a lui Wudi, care dureaza cincizeci si patru de ani, din 40 pana in 87 inaintea erei noastre.

Pentru a scapa de nobilimea, ale carei nemultumiri se facusera simtite in anii 175-155, Wudi a impus, in 127 inaintea erei noastre, impartirea in parti egale a mostenirii intre toti fiii unui nobil defunct. In acelasi timp, a facut apel la carturarii confucianisti, si cu precadere la Dong Zhongshu, pentru a organiza un sistem de recrutare a functionarilor pe baza recomandarilor si a examenelor, primul dintre acestea desfasurandu-se in 134. Acesta a fost un mijloc foarte eficace de a slabi influenta nobilimii: se recrutau astfel oameni de talent din randul populatiei. Acest sistem a durat aproape tot atat timp cat Imperiul, caci a fost abolit abia in 1905. Gratie lui, textele clasice au fost editate si studiate din nou, iar, pe de alta parte, au fost luate masuri pentru a limita extinderea marilor domenii.

In ceea ce priveste extinderea teritoriala a imperiului, care scazuse substantial, comparativ cu ceea ce fusese in epoca dinastiei Qin, aceasta a fost reluata de Wudi, alaturi de masurile colonizatoare de deplasare a populatiilor. Continuand lupta contra hunilor, el a luat in stapanire toata China de Sud si si-a intins influenta pana in Vietnam. A mai trimis si expeditii in Asia Centrala pentru a controla si, mai tarziu, pentru a ocupa Drumul Matasii, ceea ce a permis innodarea unor relatii comerciale indirecte cu Imperiul roman, si, de asemenea, si-a adjudecat nordul Coreii. Imperiul chinez si-a deschis deci toate portile, stabilindu-si cai de comunicare cu lumea exteriora, si chiar cu cele mai indepartate colturi ale lumii. Exista numeroase marturii in legatura cu relatiile regulate pe care imperiul le intretine nu numai cu regatele greco-hinduse, dar si cu alte tari indiene, precum si cu partii, persanii si, cum am mentionat deja, cu romanii. Chinezii auzisera destul de multe despre acestia din urma, astfel ca stiau deja ca era vorba despre un mare imperiu, pe care cronicarii din dinastia Han l-au numit „Marele Qin”, in timp ce romanii se refereau la chinezi folosind cuvantul Seres, provenit din numele dat de catre acestia matasii (si). Stim deja ca romanii erau mari amatori de matase, si, de altfel, pe pamantul chinez s-au gasit mai multe monede romane.

Astfel, Imperiul Han s-a apropiat, in anumite momente, ca intindere, de cel din dinastia Tang, care avea sa apara sapte secole mai tarziu. insa expeditiile pe care le-am mentionat au fost costisitoare si, pentru a face rost de bani, Wudi a trebuit sa recurga la mai multe masuri exceptionale pentru a-si putea procura mijloacele necesare: a devalorizat moneda (inlocuind-o), a creat o nobilime venala, a instituit monopluri ale statului asupra fierului si sarii, a impus un impozit asupra beneficiilor comerciale, care trebuiau declarate obligatoriu fiscului. Cei care au profitat cel mai mult de pe urma acestei situatii au fost marii proprietari, care si-au marit neincetat domeniile si si-au sporit numarul serbilor si al subordonatilor. in acelasi timp, taranii, ale caror prime amintiri in legatura cu dinastia Han se legau de dobandirea unor conditii mai bune de trai (Gaozu se mandrea cu originea sa taraneasca), au fost cei care au suferit cel mai mult de pe urma acestei situatii si, astfel, au izbucnit din nou rascoale taranesti, care au subminat, la randul lor, autoritatea dinastiei. Istoricul Sima Qian ne ofera informatii directe in legatura cu aceasta perioada, in care a trait si in care a avut si el de suferit.

Alte oaze de pe Drumul Matasii au fost ocupate de armatele chineze sub domnia fiului lui Wudi, Zhaodi (86-74 i.e.n.), care a urcat pe tron la varsta de paiprezece ani si a murit la cea de douazeci si doi. Xuandi, fiul lui Zhaodi, care a domnit din 73 pana in 49 i.e.n., a fost ultimul mare suveran al dinastiei Han anterioare sau orientale. Victoriile sale asupra hunilor si asupra populatiilor tibetane (Qiang) nu au fost pe placul sfatuitorilor sai confucianisti, care nu vedeau in aceasta expansiune lipsita de masura si, mai ales, ale carei costuri erau nemasurate, decat o sursa de viitoare necazuri. Numerosi carturari (de exemplu Liu Xiang sau Jia Yi) au scris si editat in acea perioada lucrari de mare importanta. Rene Grousset scria: „Alaturarea dintre imperialismul dinastiei Han si confucianismul din guveranarea statului au creat Extremul Orient”. Vietnamul si Coreea au fost supuse atunci influentei directe a Chinei, la care Japonia avea sa fie expusa cateva secole mai tarziu; iar mai tarziu, mongolii si manciurienii aveau sa devina cuceritorii sinizati ai Chinei, in timp ce raporturile acesteia cu Tibetul aveau sa treaca prin diverse stadii de aparare, de alianta si de cucerire.

Prima parte a istoriei dinastiei Han se incheie totusi cu o succesiune de imparati slabi, dintre care ultimul avea doar noua ani, la data cand a fost otravit din ordinul lui Wang Mang. Nepotul unei imparatese-mame, gratie careia ajunsese la putere, Wang Mang a decis in cele din urma sa rastoarne dinastia Han. In contextul rascoalelor taranesti impotriva marilor proprietari, carora taranii fusesera nevoiti sa se vanda cu bunuri si familii cu tot, el a intreprins un program de numeroase reforme si a creat o dinastie efemera (9-25 e.n.). Pamantul, declarat proprietatea statului, a fost impartit taranilor, proprietatile mai mari de cincizeci de hectare au fost interzise si numarul de sclavi a fost limitat numai nevoilor familiale, statul fiind singurul care avea dreptul sa detina un mare numar de sclavi. Prin lege, s-a instaurat un regim de supraveghere a tuturor activitatilor economice, iar moneda a fost supusa la mai multe devalorizari succesive, in timp ce pe pescuit si pe exploatarea padurilor s-a impus un monopol. Aplicarea acestor masuri care limitau strict activitatile de productie si de distributie a necesitat angajarea in administratie a unor functionari extrem de scrupulosi, care au devenit repede nepopulari. Cursul fortat al monedei al carei aliaj era de calitate din ce in ce mai proasta a devenit o alta cauza de nemultumire. Nu in ultimul rand, recoltele proaste si inundatiile au dat o lovitura fatala organizarii circuitului economic. Rezultatul a fost izbucnirea a noi rascole si formarea unor bande organizate (ca de exemplu Sprancenele Rosii). in acelasi timp, au izbucnit din nou conflictele latente de la frontierele de nord. Din toate partile, s-au ridicat strigate de protest impotriva uzurpatorului care nu era investit prin Mandatul celest. Mai multi principi din familia Han au organizat ofensive armate si Chang’an-ul a fost recucerit de conducatorii legitimi in 22 era noastra. Wang Mang a fost ucis si craniul sau a facut parte din Tezaurul imperial pana la sfarsitul dinastiei Han. Au urmat doi ani de dezordine, la sfarsitul carora Chang’an-ul a cazut in mainile Sprancenelor Rosii. Dintre toti prinicipii Han care se aliasera, doi erau pretendenti seriosi la tron. Se cazuse de acord ca unul dintre ei sa preia conducerea, anume Liu Xuan, insa acesta a fost ucis in timpul asaltului Sprancenelor Rosii asupra Chang’an-ului. Celalat, Liu Xiu, si-a stabilit capitala la Luoyang, in Henan-ul de astazi si a devenit in anul 25 fondatorul celei de-a doua dinastii Han, numita dinastia Han posterioara sau dinastia Han occidentala. in 27, acesta a nimicit Sprancenele Rosii. in loc sa-i distruga pe toti, a fost indeajuns de dibaci incat sa inroleze in armata sa cateva zeci de mii de supravietuitori robusti.

Cunoscut sub numele de Guangwudi, Liu Xiu a domnit din 25 pana in 57. in aceasta perioada, a fost reprimata o revolta vietnameza si dominatia chineza s-a restabilit in aceasta tara pentru aproape o mie de ani, hunii au fost inca o data invinsi, in parte datorita dezbinarii care domnea intre ei, iar guvernul lui Guangwudi a actionat atat de eficace pe plan intern incat impozitele au putut fi reduse cu doua treimi inca din anul 30. Urmatorii trei suverani au continuat, intre 57 si 105, opera economica si militara a lui Guangwudi, instaurand ordinea si prosperitatea si, in acelasi timp, preluand controlul asupra Drumului Matasii. Sefi militari vestiti care si-au dovedit maiestria timp de zeci de ani, ca de exemplu Ma Yuan si apoi Ban Chao, a carui opera a fost desavarsita de fiul sau Ban Yong, au asigurat gloria primului secol al dinastiei Han posterioare. Doi istorici din aceasta perioada, Ban Gu si Ban Zhao, fratele si sora gloriosului conducator Ban Chao, au intocmit o cronica a dinastiei precedente, dinastia Han anterioara, inaugurand astfel o procedura constanta, careia i s-a supus chiar si Republica Populara Chineza.

Intre moartea lui Ban Yong si decaderea dinastiei Han, s-au scurs doar douazeci si cinci de ani. La jumatatea secolului II, in cartea sa, Zicerile unui ermit, Wang Fu, zugraveste un tablou graitor al mizeriei care domina in randul populatiei, al coruptiei care se instapanise si al violentei crescande a incursiunilor, din ce in ce mai frecvente, ale populatiilor Qiang tibetane. Acestea sunt intr-adevar cauzele principale ale prabusirii dinastiei. Viata de curte se concentrase numai catre interior si nu se mai preocupa decat de luptele intre factiunile sale rivale (eunuci, carturari, clanurile imparateselor etc). in mod paradoxal, tocmai sporirea considerabila a resurselor disponibile, inegal distribuite, a sfarsit prin a submina pacea si prosperitatea interioara. Cifra populatiei, care, in urma unui recensamant, fusese apreciata la 57 de milioane de locuitori, era aproape dubla fata de ceea ce fusese cu doua secole in urma, la sfarsitul dinastiei Han posterioare. Asa cum remarca Wang Fu, o parte considerabila a talentelor si energiilor era pusa la acea data in slujba ambitiilor personale, care se ciocneau intre ele si slabeau intreaga societate, oferind astfel o ocazie buna barbarilor, care erau gata mereu sa navaleasca pentru a pustii tara vecina.

Ultimele doua secole ale dinastiei Han nu au fost cu toate acestea lipsite de minti stralucite, de scriitori renumiti supusi regimului, sau de inovatii remarcabile, de la introducerea budismului in China, pana la inventarea hartiei, de la reproducerea textelor prin stampare, care constituie primul procedeu de tiparire, pana la explorarea teritoriilor indepartate. Tehnica artizanala a atins niste culmi nemaiintalnite pana atunci, mai ales in ceea ce priveste obiectele lacuite si sculptate, oamenii talentati aveau cautare in toata tara, iar Biblioteca imperiala era extraordinar de bogata. A fost de asemenea instaurata o administratie al carei model a fost urmat timp de secole si al carei scop era acela de a ajuta in lupta contra principilor si marilor proprietari. Nimic din toate acestea insa nu a impiedicat China sa alunece pe panta dezordinii si a ineficacitatii. Imparatul, de care era legata intreaga functionare a unui imperiu atat de vast, avea o importanta capitala. in momentul in care tronul era ocupat de un copil, luptele interne cuprindeau Palatul si promovau dezordine in intreaga tara. De aceea, au fost de ajuns doar cateva zeci de ani pentru ca totul sa se prabuseasca.

In acest context a izbucnit, in 184, rascoala Turbanelor Galbene. Aceasta a inceput ca o rascoala taraneasca, cu puternice accente taoiste si a ajuns sa reuneasca cateva sute de mii de adepti, organizati in circumscriptii religioase si totodata administrative, fiecare din ele fiind plasata sub autoritatea unui mare preot. Ultimele puteri ale dinastiei au fost vlaguite de aceasta revolta de mari proportii, care renastea neincetat din propria-i cenusa. Marii conducatori militari, asa numitii „Seniori ai Razboiului” au favorizat aceasta anarhie, atribuindu-si domenii vaste. Nimeni nu-si mai punea sperantele in curtea imperiala Han care sa ofere o posibila protectie impotriva violentelor si a nedreptatilor. In 196, un conducator militar extrem de abil, o personalitate extraordinara care si-a lasat amprenta in istoria Chinei atat ca strateg, cat si ca poet, pe nume Cao Cao, a intrat in capitala Luoyang cu armata sa si s-a proclamat drept Protector al Tronului. El si-a dat fiica in casatorie imparatului si a facut eforturi mai intai pentru a-si asigura autoritatea asupra Chinei de Nord, care reprezenta partea cea mai bogata a imperiului. Dar a avut doi rivali, care i-au contestat suprematia si si-au alcatuit si ei la randul lor vaste domenii pe de o parte Sun Quan, in sud, si pe de alta Liu Bei, membru al familiei imperiale Han, in bazinul celor patru fluvii, in Sichuan. Iata de ce istoria a dat numele de epoca Celor Trei Regate acestei perioade, care a urmat proclamarii decaderii ultimului imparat Han in 220 si arogarii titlului de imparat de catre fiul lui Cao Cao.

Descendentii lui Cao Cao, care a murit tot in 220, au domnit asupra nordului, avandu-si capitala la Luoyang. Ei au fondat regatul si dinastia Wei (220-265). Liu Bei, inconjurat de Guan Yu, Zhang Fei si Zhuge Liang, credinciosii sai razboinici curajosi, intrati in legenda, s-a considerat si el imparat si mostenitor legitim al dinastiei Han (asa cum de altfel il considera si Istoria) si a intemeiat regatul Shu si dinastia Shu Han sau Mica dinastie Han (221-263), avandu-si capitala la Chengdu, in Sichuan-ul de astazi. Cat despre Sun Quan, ca si rivalii sai, acesta s-a proclamat si el imparat si a fondat regatul si dinastia Wu (229-280), stabilindu-si capitala la Jianye – actualul Nanjing. Lupta intre aceste trei regate a dat nastere la o epopee asemanatoare cu Cantecul lui Roland din istoria politica si literara franceza. Eroii acestei epopei sunt cunoscuti de toti chinezii si, chiar si in zilele noastre, apar numeroase povestiri, balade, poeme, benzi desenate, filme sau foiletoane legate de acestia.

Intre 280 si 316, dinastia Jin din vest a reusit sa reuneasca regatele chineze. Din 317 pana in 420, o a doua dinastie Jin, numita dinastia Jin din est, a ocupat sudul, in timp ce provinciile din nord erau impartite in saisprezece regate barbare. Perioada urmatoare, dintre 420 si 598, este numita de catre istorici Perioada dinastiilor din sud si din nord.

Aceste trei secole, ale caror conditii politice, si deci si economice, au fost extrem de nesigure nu au impiedicat totusi nici intreprinderea unor lucrari de irigatie in mai multe din aceste regate autonome, nici existenta comertului intre acestea, adaptat la monedele diferite, nici instituirea treptata a marilor manastiri budiste, inconjurate de intinse domenii agricole in interiorul carora domnea o pace relativa. De altfel, unele revolte populare au fost conduse de calugarii budisti. Cu toate acestea, populatia a scazut, mai ales in nord unde presiunile barbarilor erau mai puternice, iar nesiguranta si neincrederea domneau peste tot. Acest mediu neprielnic a reprezentat totusi cadrul unei vieti intelectuale si spirituale intense, ca si cum marea fragilitate a existentei i-a determinat pe carturari sa-si indeparteze gandurile de o viata cotidiana atat de nedemna, indreptandu-le spre alte zari.
Astfel, in aceasta perioada apare, printre literati, obiceiul de a intretine ceea ce s-au numit „conversatiile limpezi” (qingtan), ce constituiau un extraordinar amestec de poezie, de eruditie si sofisticare. Noua oglinda a spuselor lumesti (Shishuo xinyu) de Liu Yiqing ne-a dat in acest sens exemple celebre si dificile. Tot in aceasta perioada au aparut opere importante in ceea ce priveste reflectia asupra artei literare (Cao Pi, Liu Xie), pictura (Xie He), muzica (Ji Kang) si opere unde caligrafia a atins o perfectiune care de atunci incoace a fost intotdeuna considerata un model (Wang Xizhi). Clasicii taoisti (Daodejing, Zhuangzi, Liezi) au fost editati, iar literatii au inceput sa studieze in amanunt textele clasice, la care au oferit comentarii adesea extraordinare (Wang Bi). Ne-am astepta ca instabilitatea sociala si politica a acelor timpuri sa fi franat orice activitate culturala, insa, din contra, pe fondul acestei instabilitati s-au creat productii literare si artisice vii, stralucitoare si diversificate.

Una din consecintele atator tulburari este crearea, in sud, a unei capitale, si anume a unei vieti de curte, a unui centru al culturii si rafinamentului. Numit la inceput Jianye, apoi Jiankang, acest oras, construit, dupa cum am vazut, pe locul actualului Nanjing a devenit refugiul civilizatiei chineze contra barbarilor, care cucerisera China de Nord. Insa acest teritoriu nu cade totusi in barbarie, ci, din contra, Barbarii, in acest caz redutabilii tabgaci (Tuoba) in chineza, se vor siniza in perioada dinastiei din sud si nord, asa cum se intamplase mai inainte cu tibetanul Fu Jian, care fondase un regat sinizat (357-385), unde acorda suprematie confucianismului, protejand in acelasi timp budismul. Limba chineza a fost impusa tuturor functionarilor dinastiei tuoba din Wei, iar apoi ea a devenit singura limba folosita la curte. Costumul chinez l-a inlocuit pe cel turcesc (populatiile tuoba sunt turcice), iar credintele din religia tuoba care nu erau in acord cu preceptele confucianismului si budismului au fost abandonate. Capitala a fost in cele din urma transferata la Luoyang in 494. Budismul a fost cinstit de Curtea din nord, cum fusese cinstit si de cea din sud, prin construirea unor sanctuare splendide, ca grotele din Longmen, spre nemultumirea carturarilor confucianisti, ingroziti de costul unor asemenea lucrari, in timp ce in India erau trimisi pelerini pentru a lua de acolo sutrele. In cea de-a doua jumatate a secolului VI a fost fondata in Zhejiang manastirea Tiantai, care mai functioneaza si astazi, si care a fost la originea unui curent budist de o foarte mare importanta in Japonia. in aceasta perioada, si taoismul si confucianismul sunt la fel de prezente ca budismul, dupa cum o atesta numeroase texte ale vremii.

In ciuda faramitarii Chinei, amintirea gloriei dinastiei Han nu s-a stins si multi imparati ai acestor dinastii efemere s-au inspirat din reformele confucianiste din Han, pentru a incerca sa reinstaureze,ordinea in aceasta lume dezorganizata. Meritul de a fi reimplinit visul reintregirii ii apartine unui om din nord. Ministru al unui suveran-copil din dinastia Bei Zhou, Yang Jian a uzurpat puterea, a cucerit Imperiul de sud si a fondat in 589, dinastia Sui, a carei capitala s-a stabilit la Chang’an. Politician abil, el a stiut sa instituie ordinea in interior si sa o impuna in exterior. insa, cu toate acestea, el a trait prea mult dupa parerea fiului sau, care l-a asasinat pentru a ocupa mai repede tronul, pe care s-a urcat cu mare pompa. El a pus sa se sape (sau sa se repare) Canalul imperial, care a refacut legatura dintre Chang’an si gura fluviului Yangzi jiang (Fluviul Albastru), facilitand astfel intr-o mare masura relatiile dintre nordul si sudul imperiului, a imbunatatit magnifica Biblioteca imperiala construita de tatal sau si a realizat constructia unui palat somptuos. Totul parea sa-i mearga din plin lui Yangdi (604-617), dar, apoi, mai multe expeditii contra Coreii s-au transformat in dezastre. Regatele turce au profitat de aceasta pentru a ataca, iar impozitele si obligatiile militare impuse de aceste campanii au devenit insuportabile. inca o data, Imperiul se afla in pragul destramarii si la orizont nu parea sa se profileze nimeni indejuns de puternic incat sa opreasca prabusirea.

Acest om providential a aparut totusi in persoana lui Li Yuan, originar dintr-o veche familie din vest. Asistat de un fiu care era atat un bun strateg, cat si un bun administrator, acesta a cucerit Chang’an si a fondat dinastia Tang in 618. In urma a numeroase evenimente, Li Yuan a cedat tronul unuia dintre fiii sai, Li Shimin, cel care il ajutase sa-l cucereasca. inainte de aceasta, Li Shimin isi ucisese cei doi frati, fiind, se pare, silit sa o faca pentru a nu cadea el insusi victima lor. Li Shimin a fost unul dintre cei mai mari imparati din istoria Chinei si este cunoscut sub numele postum de Taizong (627-649). Domnia lui Taizong a marcat inceputul unui secol deosebit de propice care a ramas intiparit pentru totdeauna in memoria chineza.

In 624 a fost promulgata o reforma agrara, care prevedea impartirea egala a pamantului, precum si a impozitului asupra beneficiiilor pe care acesta le aducea, intre toti taranii. Statul a devenit singurul care putea emite moneda, functionarea guvernului si administratiei a fost reorganizata in intregime, sistemul de examene a fost restabilit, iar justitia a inceput sa functioneze de acum incolo dupa codul Tang.

Taizong a inceput procesul de reducere a populatiilor de frontiera: turcii {Tujue) orientali din Mongolia, apoi turcii occidentali din Turkestan, micii regi ai oazelor de pe Drumul Matasii. in acest proces, regele Tibetului s-a casatorit cu o printesa chinezoaica. Taizong a trimis soli in India si Japonia, facand astfel cunoscuta peste tot suprematia chineza. Japonia a inceput atunci sa urmeze indeaproape modelul Chinei (planul capitalei, institutiile, administratia, scrierea), iar Coreea, cu toate ca recalcitranta in fata unui cuceriri chineze, a ramas totusi sinizata.

Dar Taizong a ramas in amintire ca un suveran exceptional si datorita excelentei sale administratii. Pentru a reda Chinei maretia de altadata, el s-a inspirat din regulile administrative din Han, perfectionandu-le in acelasi timp, pentru a realiza ceea ce a fost, fara indoiala, cel mai remarcabil sistem de acest tip care a fost vreodata pus in practica.

Baza acestui edificiu a constituit-o doctrina invatatilor confucianisti care au fost readusi la loc de cinste, asa cum se intampla o data cu fiecare incercare de-a instaura ordinea la nivelul institutiilor. Aceasta explica idealul dublu, de a transmite intelepciunea si de a instaura dreptatea si ordinea in societate, care caracterizeaza doctrina confucianista. Raspandirea procesului de imprimare a favorizat propagarea acestor idei. Tot in spiritul acestora, a fost reorganizata Universitatea, scopul fiind acela de a asigura celor mai bune elemente din randul populatiei accesul la posturile administrative, fara a tine seama de diferentele de rang sau de avere. Codul penal din Tang a fost, in mod clar, mai putin sever decat cel anterior si intreaga structura a administratiei a fost pusa la punct in mod minutios, atingand o perfectine fara precedent. Taizong a incercat de asemenea sa lupte contra proliferarii marilor domenii monastice, care erau scutite de impozit si de redistribuirea pamanturilor. insa intalnirea pe care a avut-o cu una dintre cele mai remarcabile figuri ale budismului chinez, cu faimosul pelerin Xuan Zang, a temperat eforturile sale de a pune capat raspandirii acestei religii in China. In cursul celor paisprezece ani de calatorii care l-au dus pana la Benares, Xuan Zang a strans texte, opere de arta si informatii de tot soiul pe care le-a adus apoi la Chang’an.

Cei douazeci si doi de ani de domnie ai lui Taizong au fost astfel indeajuns pentru a asigura pacea timp de un secol precum si forta ideii de unitate. Perioadele de faramitare aveau sa fie de acum incolo mai rare, in timp ce pana atunci ocupasera cea mai mare parte a istoriei. Domnia lui Gaozong (650-683), fiul lui Taizong, s-a desfasurat sub semnul cumplitei imparatese Wu Zetian care a avut o domnie insangerata, dupa moartea sotului ei, pana in 704.

Lunga domnie a lui Xuanzong (713-756) marcheaza apogeul poeziei si picturii. Dragostea imparatului pentru arta este ilustrata de numele a sute de poeti, pictori, caligrafi din aceasta perioada, care ne-au parvenit de-a lungul istoriei. Xuanzong nu a neglijat insa nici administratia, nici relatiile cu vecinii imperiului, turcii, arabii, tibetanii, care au fost supusi si impinsi mai departe. insa, la 54 de ani, imparatul a facut pentru frumoasa Yang Guifei o pasiune care a ramas legendara si care a dat o lovitura fatala dinastiei si Imperiului Tang. Domnia inceputa sub auspicii atat de favorabile a cazut prada dezordinii si delasarii, astfel incat un fost favorit al imparatului, An Lushan, s-a pus in 755 in fruntea unei armate si a ocupat capitala Chang’an. Imparatul si curtea sa reusisera sa fuga, insa garda imperiala s-a razvratit, i-a ucis pe fratii si surorile lui Yang Guifei si a cerut moartea concubinei mult iubite, care a fost strangulata de un eunuc. Xuanzong a abdicat putin dupa aceasta.

Epoca mareata a dinastiei Tang se terminase. Au fost necesari mai mult de zece ani pentru a restabili ordinea in imperiul ai carui suverani aveau sa fie nevoiti sa lupte, pana in 907, contra guvernatorilor provinciilor, a populatiilor de frontiera, a rascoalelor taranesti si a revoltelor de tot felul.

Totusi, acest lucru nu a impiedicat inflorirea artelor, sau a religiilor (crestinismul nestorian, islamismul, maniheismul sunt atestate in China dinastiei Tang, la data la care infloresc budismul si taoismul). in aceasta epoca a trait si unul din cei mai mari scriitori confucianisti, anume Han Yu. Comertul a cunoscut o dezvoltare extraordinara si, in ciuda unui ultim secol si jumatate destul de sumbru, imaginea lasata de dinastie este aceea a unei varste de aur.

China Clasica – Editura All
Sursa:http://www.clopotel.ro/enciclopedia/China_Clasica_De_la_dinastia_Han_la_dinastia_Tang-981.html

 

ORIGINILE TURCIEI MODERNE

220px-Troy1Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi locuite din lume.
Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă pînă în Epoca de Fier. Istoric, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea limbii Indo-Europeane hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic de la care provin limbile indo-europene. Hitiții au fost un popor antic care au locuit în Anatoli Centrală, documente dovdind acest fapt dateaza încă din cca. 2300.
Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia Caldeea în Babilon. Urmând colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendența până ce regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr. Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită și elenistică.
300px-Ottoman_empire.svg
Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și ionieni. Numeroase orașe importante au fost fondate de acești coloniști, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai târziu Constantinopol și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI î.Hr. și mai târziu a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare în 334 î.Hr. Anatolia a fost ulterior împărțită într-un număr mic de regate care au fost cucerite de Republica Romană la mijlocul sec. I î.Hr..
În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l Roma Nouă (mai târziu Constantinopol și Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus devine capitală Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit).
Trei dinastii turcomane descendente din legendarul Selgiuc (sec. al X-lea), care au domnit în Persia (1060-1194), Kirman (1041-1188) și în Asia Mică (1087-1309). Turcii selgiucizi se impun în zonele Orientului Apropiat și Mijlociu, unde intră în contact cu arabi.
Victoria selgiucizilor in Bătălia de la Manzikert din 1071 a dat naștere unui noi stat Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni care s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc care aveau teritorii în Asia Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest
În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului se dezintegra ușor. Mai apoi unul din principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat peste 200 de ani în Imperiul Otoman, care s-a extins prin cuceririle din Anatolia, Balcani și Levant.[12] În 1453, orașul Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane a lui Mehmed II, care a devenit capitala Imperiului Otoman.
În timpul sececolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul fiind unul din cele mai puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman a fost de multe ori în contradicție cu Sfântul Imperiu Roman și statul polono-lituanian cauza fiind dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul Europei
Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie, 1923 din rămășițele Imperiului Otoman. Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia în secolul al 11-lea.
În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să devină o forță importantă în regiune. În secolul al 16-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est și Caucazul. După înfrângerea suferită în primul război mondial, puterile învingătoare au căutat împărțirea imperiului prin Tratatul de la Sèvres. Cu sprijinul aliaților, Grecia a invadat și ocupat orașul Izmir, în conformitate cu Tratatul. La 19 mai, 1919 a fost inițiată o mișcare naționalistă sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk Pașa, un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnați de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare parte a societății turcești, în ceea ce a devenit războiul turc de independență (în turcă: Kurtuluș Savașı).
La 18 septembrie, 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara eliberată. A urmat abdicarea sultanului la 1 noiembrie, 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923 Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.
O perioadă de transformări între 1923 și 1938 au definitivat organizarea statului turc de astăzi. Fondarea sistemului de învățământ public (gratuit și obligatoriu), acordarea dreptului la vot egal pentru toți cetățenii, introducerea alfabetului latin, interzicerea poligamiei, democratizarea și modernizarea administrației și libertatea religioasă au fost reformele ce au stabilit Turcia modernă.
SURSA : http://ro.wikipedia.org/wiki/Turcia

 

Hyperion

Hyperion (l.gr. υπξρ-ιων – cel ce se mișcă deasupra; υπξρι-ων – cel care este deasupra) este unul dintre cei șase titani, fiul lui Uranus și al Geei.

Uneori Hyperion era identificat cu soarele însuși. De cele mai adeseori însă, el era socotit tatăl lui Helios (Soarele) și a zeițelor Eos (Dimineața) și Selene (Luna), iar căsătorit cu Theia era considerat tatăl tuturor aștrilor.

Un mit mai pragmatic, citat de Diodor din Sicilia, spune că Hyperion “a descoperit mișcarea soarelui, a lunii și a celorlalte astre”, împărtășind aceste cunoștințe de observație obiectivă și celorlalți oameni.

După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era fiul Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii, un titan ucis din invidie de alți tirani.

După Homer, Hyperion este Soarele însuși.

sursa : http://ro.wikipedia.org

 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,055 other followers