RSS

Category Archives: ANTICHITATE. ISTORIE, MITURI SI LEGENDE

Neamurile Celţilor.

Celţii populaţii indo-europene de limbă kentum, trăiau în antichitate în centrul şi vestul Europei şi erau unul dintre popoarele însemnate ale lumii antice. În mileniul I î.Hr., celţii ocupau un teritoriu reprezentat astăzi de centrul şi sudul Franţei (denumită Galia), de Germania şi nordul Italiei. Se învecinau la nord cu germanii, la est cu tracii, la sud cu popoarele italice şi cu grecii din coloniile greceşti.
Celţii se împărţeau în mai multe grupuri:
1.Galii se aflau la est de râul Garonne, la sud de râul Seine, plus celţii din Germania sudică, Austria, Italia nordică şi Spania ;
2. Belgii erau situaţi la est de râul Seine până la Elba inferioară, iar din secolul I î.Hr. chiar până la Rin plus belgii din Britania sudică ;
3. Briţii se aflau în restul Angliei şi în Ţara Galilor;
4. Gelii trăiau în Irlanda şi Scoţia.

Troiţă maramureşeană de tip cruce celtică, ridicată în centrul Bucureştiului (Piaţa Romană)

sursa: http://ro.metapedia.org/wiki/Cel%C5%A3i

 

Harta Orientului Apropiat până la jumătatea mileniului II î.Hr.

 

Cucuteni, prima civilizatie a Europei

Cultura Cucuteni (aprox. 5500-2750 i.Hr)
Cand discutam despre preistorie in spatiul carpato-danubiano-pontic, este important sa facem referire la cultura Cucuteni. Avem in fata una dintre cele mai vechi culturi ale Europei, ce rivalizeaza cu Egiptul antic sau Sumerul. Cultura era larg raspandita ocupand teritoriul de astazi al Moldovei, N-E Munteniei, S-E Transilvaniei si Basarabia. Cultura Cucuteni-Tripolie, cercetatorii romani o cunosc sub numele de Cucuteni, insa ceirusii o numesc Tripolie, dupa numele localitatilor eponime din Romania si Ungaria, aparuta la granita dintre vechea Europa si culturile ponto caspice, a luat nastere in jurul anului 5200 I.Hr.

Denumirea culturii provine de la satul cu acelasi nume din Iasi, atestat in anul 1454, in timpul domniei lui Petru Aron, unde s-au descoperit primele vestigii doveditoare ale existentei culturii, pe dealul Cetatuia descoperindu-se o serie de obiecte. Vestigiile au inceput sa fie descoperite incepand cu anul 1884, in perioada urmatoare 1885-1910 incepand sapaturile arheologice fiind conduse pana in perioada intrebelica moment in care se vor descoperi in jur de 100 de gropi si anexe gospodaresti impreuna cu 44 de locuinte, datand dn anii 4000-3000 i.Hr.
ASEZARILE

In primul rand, alegerea locului unei asezari era conditionata de o serie de factori: existenta surselor de apa, terenului favorabil agriculturii, accesului la caile de comunicatie, conditiilor de aparare si a sarii. Existau mai multe categorii de asezari si o paleta larga a acestora de la asezari deschise sau fortificate natural pana la cele de tip protourban : compacte si rasfirate, permanente sau sezoniere. Locuintele erau asezate in circular sau grupat in fucntie de forma de relief pe care se intemeia asezarea. Casele erau construite pe platforme masive de lut, cu structura de barna despicata, cu mai multe incaperi si chiar si etaj, in centru aflandu-se o constructie impunatoare, folosita ca loc de adunare a comunitatii si sanctuar pentru ceremonii magico-religioase. Aceste cladiri aveau mai multe camere, unele cu vetre, cu unelte gospodaresti si provizii. In cultura Cucuteni existau 3 tipuri de locuinte: de suprafata de forma dreptunghiulara, cu sau fara platforme, de suprafata cu plan circular, adevarate colibe sau bordeie.
FORTIFICATIILE
Pentru asigurarea apararii, erau folosite adesea promontorii desprinse din terase, dealuri, mai rar interfluvii. De aceea, de multe ori asezarile joase, dar bine aparate natural erau considerate mai importante decat cele aflate pe asezari inalte.
POPULATIA
Asemenea asezarilor, populatia avea o organizare protourbana, dand dovada, datorita gruparii locuintelor, de spirit de obste. Ocupatiile principale erau: vanatoarea, agricultura, cultivau predominant grau si orz, dar si olaritul, tesutul, confectionarea uneltelor. Oamenii cei mai importanti din comunitate obisnuiau sa se impodobeasca, folosind bijuterii confectionate din cupru, aur, os slefuit. Desi cunosteau metalele, ca aurul, arama, argintul, le foloseau destul de rar.
CERAMICA

Cultura Cucuteni a ramas in istorie prin ceramica sa, unica in Europa. Decorul predominant este cel in spirala, creand astfel o iluzie optica puternica, iar culorile caracteristice sunt albul, rosul si negrul, cu variatii date in functie de temperatura la care a fost ars vasul. In ceea ce priveste forma, avem de la simple pahare pana la amfore. Tehnica ceramicii Cucuteni este aproape perfecta: lutul era foarte bine preparat si amestecat cu cateva fire de nisip, pentru ca peretii vasului sa nu crape. Odata modelate, vasele erau reintroduse in lut si uscate la umbra. Dupa uscare urma decorarea. In faza Cucuteni A o importanta deosebita era data ceramicii cu forme diferite- pahare, castroane, suporturi, decorate cu motive spiralo-meandrice adancite, incizate pe suprafata alba a vasului. Se remarca astfel specia ceramica de la Trusesti si Draguseni.

Pentru faza Cucuteni A-B reprezentativa este ceramica pictata, ce se caracterizeaza de la trecerea gradata de la decorul negativ la cel pozitiv, culoarea neagra avand in rol important, fiind pictate, pentru prima data, reprezentari antropomorfe schematizate.
In faza Cucuteni B formele vaselor sunt mai evoluate in principal prin dimensiuni in desfasurarea motivelor decorative, pictate cu o singura culoare, negrul sau rosul, albul avand un rol secundar. Se intalnesc si reprezentari antropomorfe, de animale de prada, cornute si pasari.
STATUETE

De la inceput trebuie precizat ca nu exista statuete antropomorfice care sa prezinte trasaturi grotesti sau furioase. Figurile masculine sunt rare si acoperite de masti, barbatul fiind considerat acolitul femeii, necesar pentru perpetuarea vietii, in timp ce statuetele feminine au picioare zvelte, sunt gratioase si nu prezinta tatuaje pe corp. Totodata, nu exista statuete cu sclavi sau figurine sacrificate, ceea ce accentueaza caracterul pacifist al civilizatiei. Figurile feminine stilizate reprezinta si un element esential al vietii religioase. Statuetele feminine au reprezentat conceptul fertilitatii si fecunditatii, intruchipat de Marea Zeita, creatoare de viata. Statuetele cucuteniene din faza A au capul mic, doi umeri proeminenti, talia inalta si supla, picioarele despartite pe ambele parti, terminandu-se cu un varf bont. In faza A-B se formeaza un curent realist: acum statuetele sunt decorate cu incizii, pictura sau elemente plastice. Exista o accentuare a alungirii picioarelor si corpului, statuetele fiind mai zvelte. In faza B se pune accent pe statuetele nubile, cele in forma de vioara. Toate sunt relativ plate, capul mai mare decat restul corpului.
RITUALURI
In ceea ce piveste ritualul inmormantarii, s-au descoperit, in podeaua locuintelor, oase umane, o dovada ca oamenii isi ingropau mortii la temelia caselor.
Se observa, astfel, din cele prezentate de mai sus ca importanta culturii Cucuteni a fost covarsitoare pentru urmatoarele culturi si civilizatii ce se vor dezvolta in Europa. Referitor la disparitia lor, exista mai multe ipoteze, cea mai plauzibila fiind, in acest moment, faptul ca populatiile aflate mereu in miscare au determinat inceputul sfarsitului pentru cultura Cucuteni.
Sursa : http://romaniaistorica.ro/2012/02/07/cultura-cucuteni-aprox-5500-2750-i-hr/

 

ESTERA

Cele trei mici cărţi de la sfîrşitul secţiunii rezervate cănilor istorice: Ezra, Neemia şi Estera ne dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia babiloniană. Deosebirea dintre cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra şi Neemia descriu soarta celor întorşi în ţara lui Israel, Estera descrie un eveniment petrecut în viaţa milioanelor de evrei rămaşi răsfiraţi prin toate ţările imperiului.

Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept titlu un nume de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întîi numită Hadasa, dar numele ei evreiesc a fost schimbat pentru folosul celor de la curtea imperială în „Estera” care se traduce prin „steaua răsăritului”.

Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi.

Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între capitolele 6 şi 7 ale cărţii lui Ezra.

Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi împăraţi ai antichităţii, care a pornit cu o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei flotă a fost înfrîntă în bătălia de la Salamina (480 î.Cr.). A fost una dintre cele mai importante bătălii navale din istorie. Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul persan pomenit în cartea Esterei. Din cele scrise de istoricul grec Herodot, se pare că ospăţul din primul capitol al cărţii Estera a fost prilejuit tocmai de consiliul pentru pregătirea expediţiei amintite. Patru ani mai tîrziu, cînd Xerxes mai căuta încă mîngăiere după dureroasa înfrîngere suferită, evreica Estera a fost făcută împărăteasă (Estera 2:16).

Conţinutul cărţii: Două femei tinere îşi dau mîna peste veacuri în dragostea lor pentru poporul evreu: Rut şi Estera. Istoria Esterei este frumoasă cum numai o istorie orientală poate să fie. Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul a trei ospeţe: ospăţul dat de Ahaşveroş în cinstea tuturor domnitorilor şi slujitorilor lui (cap. 1 şi 2), ospăţul dat de Estera (cap. 7) şi ospăţul prilejuit de sărbătoarea Purim (cap.9). Subiectul întregii acţiuni este clar: Dumnezeu ştie să-şi păstreze poporul Său în mijlocul celor mai adverse condiţii. Departe de casă, pierduţi în mijlocul unui uriaş imperiu, fără privilegii, dar cu demnitatea celor ce nu se pleacă decît în faţa lui Iehova, evreii au părut o pradă uşoară în ochii verosului Haman, unul dintre cei mai înalţi demnitari ai împăratului. Pentru potolirea propriului său orgoliu, acest Haman pune la cale o stratagemă prin care urmăreşte distrugerea tuturor evreilor din imperiul persan. Evenimentele se succed cu repeziciune, situaţiile se schimbă pe neaşteptate şi Haman se trezeşte condamnat la moarte, iar evreii de pretutindeni sfîrşesc prin a avea două zile de bucurie şi de răzbunare asupra tuturor duşmanilor lor.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Ceea ce izbeşte de la început în textul cărţii Estera este totala absenţă a numelui lui Dumnezeu. Motivul acestei omiteri a fost căutat de-a lungul secolelor de mulţi comentatori. Mulţi spun că tradiţia a hotărît ca această carte să fie citită în cursul serbărilor din zilele de Purim, care sunt „zile de ospăţ şi de sărbătoare” (Estera 9:21-22) şi din respect pentru Dumnezeu a fost mai bine ca numele Lui să nu fie amestecat cu băutura şi veselia fără frîu.

Un verset care a trecut limitele acestei cărţi, trecînd în patrimoniul universal este Estera 4:14: „Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea va veni din altă parte pentru iudei, dar tu şi casa tatălui tăi veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie”.

Mesajul cărţii: Cartea ne vorbeşte clar despre „providenţa” divină manifestată prin felul în care Dumnezeu îşi păstrează mereu poporul. El lucrează prin ordinea naturală a evenimentelor, fără să prejudicieze voinţa liberă a vreunui om şi fără să întrerupă curgerea firească a întîmplărilor. Totuşi, în spatele celor ce se întîmplă este înţelepciunea Lui şi grija Lui nemărginită pentru aceia pe care îi iubeşte.

Estera este un portret de frumuseţe trupească şi sufletească feminină: plăcută la chip şi modestă la suflet (2:15), înţeleaptă (2:9-17; 5:1-3), ascultătoare (2:10), smerită (4:16), curajoasă (7:6), loială şi perseverentă (2:22; 8:1-2; 7:3-4).

Mardoheu este un exemplu de urmat pentru toţi bărbaţii: „căci a căutat binele poporului său şi a vorbit pentru fericirea întregului său neam” (Estera 10:3).

SCHIŢA CĂRŢII

I. PRELIMINARII l – 5
a. Destituirea împărătesei Vasti, 1:1-22
b. Descoperirea lui Estera, 2:1-20
c. Devotamentul lui Mardoheu, 2:21-23
d. Decretul lui Haman, 3:1-15

II. MOMENTUL DE CRIZĂ, 4 – 5
a. Mardoheu apelează la Estera, 4:1-14
b. Răspunsul Esterei, 4:15-17
c. Bunăvoinţa împăratului, 5:1-8
d. Aroganţa criminală a lui Haman, 59-14

III. IZBĂVIREA PROVIDENŢIALĂ 6-10

ÎNFRÎNGEREA LUI HAMAN
a. Haman umilit, 6:1-7:10
b. Haman este spînzurat, 7:1-10
c. Decretul lui Ahaşveroş şi Mardoheu, 8:1-17
d. Răzbunarea asupra duşmanilor, 9:1-19
e. Instituirea sărbătorii Purim, 9:20-32
f. Faima şi cinstea lui Mardoheu, 10:1-3

Sursa : http://www.crestinul.ro/estera.htm

 

Mitologia română

Chiar dacă poporul român nu are o mitologie de sine stătătoare, mituri cosmogonice și antropogonice s-au păstrat sub formă de legende. Stoparea creării unei mitologii a fost datorată creștinării timpurii a poporului român, mai exact din faza de formare, faza ce s-a întețit după retragerea aureliană din 271. Influențele culturii romane, în special, dar și a celei grecești, compilate în contextul mediului predominant rural și agricultural a dus la formarea unor ființe și a unor obiceiuri endemice. Totuși, creștinarea a împiedicat dezvoltarea lor, acestea transformându-se în superstiții, asociate de obicei răului, dar și binelui, devenind sfinți. Un exemplu de modificare locală a nervurii mitice biblice reprezintă dorința lui Adam și a Evei, morți la vârsta de 700 de ani, de a fi îngropați în muntele Alelei. În folclorul bucovinean s-au păstrat variante cosmogonice stranii, cu rădăcini foarte vechi: la început nu era nimic pe lume, decât un munte mare purtat de vânturi; din vârful său ieșea foc, iar din foc s-a născut o femeie neînsuflețită al cărei trup a fost purtat multă vreme de vânturi până a ajuns la Vântul-cel-mai-de-sus, care i-a dat viață. De acolo femeia coboară pe munte unde, găsind două bucăți de fier le înghite, rămânând astfel însărcinată, naște doi copii: unul șchiop și deștept, altul teafăr și prost. Muntele neavând fier și frații având nevoie de lut, cel prost aduce lut din adâncul mărilor, iar cel deștept creează din lut un cal fără viață. Ei intră pe rând în cal ca să-l miște, făcând apoi și o căruță; fiindcă numai fratele prost izbutise să miște calul, rămâne să tragă el toată viața. Ceea ce acest mit vrea să exprime este ca dumnezeu era necunoscut în acele timpuri, deci creștinismul nu se infiltrase în teritoriul românesc, sau se infiltrase sporadic. Mitologia română, în formele cunoscute de noi astăzi nu cuprinde zei, numai duhuri, divinități de origine totemică (Sfânta Vineri, Pasărea Măiastră), animale oraculare (Oaia Năzdrăvană, Calul Năzdrăvan), demoni (Ielele, dracul, Muma-Pădurii), divinități luciferice (cățelul pământului), monștri zoomorfi (balaurii), giganți (Uriașii, Novacii), eroi miraculoși (Făt-Frumos, Prâslea) și zâne (ursitoarele, Ileana-Cosânzeana), divinități ale naturii aduse de creștinism (Sânpetru, Sântilie). Există și instrumente magice, folosite de eroi în scopul învingerii răului sau în scopul de a face rău (căciula fermecată, flautul fermecat, bușteanul ielelor). Există și tărâmuri paralele cel mai cunoscut fiind Tărâmul Celălalt, care nu este infernul ci o lume para-umană din alt univers. Mitologia română are patru caracteristici de bază: a) lumea populată de duhuri rele și bune pe care omul le poate păcăli cu ajutorul inteligenței sale b) destinul implacabil așa cum spune și Dimitrie Cantemir despre credința românilor, ce cred că punctul de sfârșit al vieții este pus de zei și nu poate fi schimbat, de asemenea orice moment din viață. Un exemplu în acest sens este balada populară Miorița, unde oracolul nu este o prevenire ci o anunțare obiectivă a unui fenomen natural ce nu poate fi modificat. c) credința într-un tărâm secund paralel, rar infernal și de obicei paradisiac, dar nu în sensul biblic, deoarece credințele păgâne nu au pătruns încă în acest mit. d) convingerea că undeva există nemurire, așa numita tinerețe-fără-bătrânețe-și-viață-fără-de-moarte.
Sursa : Geneză (mitologie) – Wikipedia, enciclopedia liberă

 

Dana, zeiță celtică

În mitologia celtică , Dana este zeița-mamă, numită și Danu sau Ana. În Irlanda ea este mama tuturor zeilor “Tuatha de Danann”, iar în Țara Galilor este mama zeului suprem, Dagda, și a lui Goibniu. Zeiță a fertilității, a păcii, a prosperității, ea comandă luna, reglează timpul și mersul lunii. Ea este regina Tenebrelor și însoțitoarea sufletelor spre Lumea Cealaltă. Dana este adeseori reprezentată, ca de altfel și alte divinități, fie sub formă unică, fie sub aceea a trei femei așezate, cifra trei având un caracter simbolic la celți. Astfel, în Galia, ea este venerată sub forma a trei matroane. De la numele zeiței Dana (Danu) este posibil să se fi format cuvântul Danubius, numele latin dat Dunării, în special cursului superior al acestui fluviu, în zona căruia exista o populație numeroasă de celți.
Sursa : De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 

Celti – Zei

Panteonul celtic contine foarte multi zei, cu roluri ce se suprapun. Deseori, diversele surse documentare sunt neclare sau se contrazic in legatura cu relatiile dintre zei sau functiile lor. O posibila explicatie pentru aceste incertitudini poate fi gasita daca luam in considerare doua caracteristici ale culturii celtice: intinderea mare a teritoriilor ocupate de ei si modul in care erau transmise cunostintele si traditiile de la o generatie la alta. Primul aspect, intinderea teritoriala, a dus probabil la nasterea mai multor versiuni paralele ale religiei si panteonlui, ce apoi s-au contopit in imaginea care a ajuns azi la noi. Este de asemenea usor de presupus ca transmiterea pe cale orala a cunostintelor a introdus in timp inexactitati sau chiar “inflorituri” ce au dus la complicarea religiei.
Celtii ii considerau drept zei pe primii locuitori ai pamanturilor lor natale si religia lor ii vede pe oameni drept descendenti ai zeilor. Panteonul lor se imparte in trei rase: Fomorienii, Firbolgii si Tuatha De Danann.
Ca si in mitologiile altor popoare, primele fiinte care au locuit Pamantul sunt gigantii, iar celtii ii numesc pe acestia Fomorieni. Cei mai importanti zei din aceasta rasa sunt Balor, zeul mortii, Bres, zeul fertilitatii si agriculturii si Tethra, zeul marii si stapanul din Mag Mell (Paradisul, lumea mortilor).
Legendele spun ca pamanturile fomorienilor au fost atacate de mai multe valuri de invadatori. Primele doua atacuri au fost respinse, dar a urmat venirea Firbolgilor care au reusit sa-i infranga pe fomorieni. Descrierile aceste rase sunt neclare, insa in general ei sunt vazuti tot ca giganti.
A treia rasa, din care provin cei mai multi zei, se numeste Tuatha De Danann, ceea ce se poate traduce prin “poporul zeitei Danu”. Despre ei se spune ca sunt stapanii magiei si ca au venit din “insulele din vest”, traversand Atlanticul pe un nor si au invadat, la randul lor, pamanturile celtilor. Ei i-au invins pe Firbolgi in prima batalie de la Mag Tuireadh si au luptat apoi impotriva Fomorienilor in acelasi loc. In final au cazut la pace cu acestia din urma, oferindu-le provincia Connacht, adica vestul Irlandei de azi. Zeii din aceasta rasa au deseori functii ce se suprapun peste cele ale zeilor fomorieni, semn ca ar reprezenta o religie mai noua, ce a inlocuit religia veche a zeilor fomorieni si firbolgi. Un exemplu relevant este zeul Manannan mac Lir ce face parte din Tuatha De Danann, desi legendele recunosc ca el exista dinainte de venirea copiilor zeitei Danu. El este zeul marii si stapanul din Mag Mell, intocmai ca fomorianul Tethra. Alti zei importanti din aceasta rasa sunt: Danu, zeita Pamantului si mama intregii rase; Dagda, fiul lui Danu, stapanul magiei, vietii si mortii; Brigid, o zeita stapana peste multe lucruri, printre care se numara poezia, vitalitatea, vindecarea, fertilitatea, mestesugul fierului si razboiul; Nuada, zeul Soarelui, nasterii, frumusetii, dar si al marii, magiei, poeziei si razboiului; Dian Cecht, alt zeu al vitalitatii si vindecarii; si Ogma, zeul intelepciunii si cel care a inventat alfabetul Ogham folosit de druizi. Putem observa cu usurinta ceea ce mentionam la inceput: in Tuatha De Danann exista foarte multi zei cu acelasi scop, dar si o serie de zei cu mai multe aspecte, ce indeplinesc functii diferite, fara legaturi aparente, lucru care duce frecvent la zei cu mai multe “fete”. Toate acestea sunt semne ale distorsionarii pe care religia celtica a suferit-o in timp.
Sursa : http://www.geticagame.com/index.php?section=celts&categ=gods&lang=ro

 

Legenda lui Perseu


Perseu
(sculptură de Benvenuto Cellini, 1545 -1554)

Perseu (limba greacă: Περσεύς) este un personaj legendar, erou de origine argiană dar cinstit în toată Elada, fiul lui Zeus și al lui Danae, fiica regelui Acrisios al Argosului.
Nașterea și primii ani ai lui Perseu
Conform unui oracol, regele Acrisios al Argosului – strănepotul regelui Danaos – avea să moară de mâna nepotului său. De aceea o închise pe fiica sa Danae într-un palat subteran de bronz. Dar Zeus, îndrăgostindu-se de ea, a intrat în acel palat printr-o ploaie de aur. Din cei doi s-a născut Perseu.
La început, Danae îl ținuse ascuns pe micul său fiu, dar Acrisios, auzind glasul vesel a copilului, coborî în palatul subpământean și își văzu fiica cu pruncul ei. El porunci ca cei doi să fie ferecați într-o ladă și trimiși pe mare. După o lungă călătorie, lada ajunse pe insula Serifos (în arh. Ciclade), unde îi găsi pescarul Dictys și îi duse la regele insulei, Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseu crește și devine un tânăr frumos și curajos. Îndrăgostit de Danae, Polydectes vede însă în Perseu o piedică în calea dragostei lui. Cu gândul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tânăr să-i aducă capul Meduzei, singura muritoare dintre gorgone.
Perseu ucide gorgona Medusa

Pereu cu capul Meduzei, de Antonio Canova
Perseu a fost ajutat de zeii din Olimp pentru săvârșirea acestei fapte, mai cu seamă de Hermes, care îi dărui spada sa ascuțită (singura care o putea străpunge pe Medusa) și de Atena, care îi dădu un scut de bronz în care vedeai ca într-o oglindă. Perseu mai primi coiful lui Hades – care făcea invizibil pe cel care-l purta – , niște sandale înaripate și o traistă care se mărea sau se micșora pe măsură ce puneai în ea de la nimfe.
În lunga sa călătorie el întâlni pe bătrânele graie (în greacă “graiai” înseamnă bătrânele), surorile gorgonelor. La sfatul lui Hermes, Perseu le fură singurul ochi pe care îl aveau și care îl purtau fiecare cu rândul. Graiele îi spuseră unde se află gorgnele, iar Perseu le înapoie ochiul. Ajuns pe insula gorgonelor, Perseu le găsi adormite. Zeul Hermes și zeița Atena îl ajutară, ferindu-l de chipul gorgonelor – care dacă le vedea cineva devenea stană de piatră – și arătândui-o pe Medusa în scutul ca oglinda. El se îndreptă către ea, privind-o prin scut și dintr-o singură lovitură, îi reteză capul. Îl ia apoi cu sine și zboară repede înapoi în Grecia, înainte ca celelalte gorgone să se scoale. Din trupul Meduzei au ieșit calul înaripat Pegas și uriașul Chrysaor.
Întoarcera lui Perseu acasă
În călătoria lui Perseu spre casă, în Libia, din capul Meduzei cădea sânge. Conform legendei, acesta s-a transformat în șerpi și a prefăcut Libia în pustiu. Apoi Perseu ajune la titanul Atlas. Acesta – deoarece zeița Themis îi spuse că un fiu al lui Zeus îi va fura merele de aur – îl alungă pe Perseu. Atunci Perseu scoase din traistă capul Meduzei și Atlas rămase împietrit pentru vecie ținând pe umeri bolta cerească.
Perseu și Andromeda
Pe drum, Perseu trece și prin Etiopia. Acolo o întâlni pe Andromeda, fiica regelui Kefeus, și se îndrăgostește de ea.

Andromeda
Andromeda – la cererea unui oracol – a fost înlănțuită de o stâncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor trimis de Poseidon ca să o devoreze. Când monstrul se apropie de ea, Perseus îi arătă chipul Meduzei și-l împietri pe loc.


Perseu şi Andromeda
Marmură de Carrara, Pierre Puget, 1684, Muzeul Luvru
Andromeda fu salvată, dar Fineus, fostul logodnic al Andromedei, veni în toiul nunții cu o mică oaste și îl atacă pe Perseu. Atunci eroul scoase din nou capul Meduzei și Fineus cu oamenii săi fură prefăcuți în statui. Eroul își continuă drumul de întoarcere, luând-o pe Andromeda cu el.
Perseu în Argos și ultimii ani de viață
Când cei doi ajunseră pe insula Serifos, Polydectes tocmai vroia să o necinstească pe Danae. Lipsită de apărare, Danae se refugiase, căutând ocrotire, la altarul zeiței Atena. La sosirea lui Perseu tiranul își primi și el pedeapsa cuvenită: vederea chipului înspăimântător al Meduzei îl împietri. Fiul lui Zeus lăsă conducera insulei lui Dictys, fratele lui Polydectes.
După ce o eliberă pe Danae de urmăritorul ei, Perseu își continuă drumul împreună cu Andromeda și cu mama sa spre Argos. Când auzi vestea că nepotul său vine în Argos, Acrisios fugi în Larissa. Perseu rămase să domnească în Argos. El înapoie zeilor toate darurile date pentru a o ucide pe Medusa. Zeița Atena își puse capul gorgonei pe scut, iar de atunci aceasta îi este egida.
În timpul domniei din Argos, Perseu organiză niște jocuri. La acestea luă parte și Acrisios, bunicul eroului. Când Perseu aruncă discul de bronz, acesta se ridică până în nori, iar apoi căzu direct în capul lui Acrisios. Deznădăjduit, Perseu lăsă conducerea Argosului vărului său, Megapenthes, iar el se duse în Tirint, unde domni fericit mulți ani.
Din Tirint, Perseu întemeie orașul Micene. Acesta se numi așa ori pentru că Perseu a acolo găsit o ciupercă (numită în greacă myces) ori după Mycene, fiica zeului unui râu, Inachus. Apoi fiul lui Zeus l-a detronat și ucis pe Megapenthes, devenind rege peste Tirint, Micene și Argos.
Descendenții lui Perseu (Perseizii)
Perseu cu Andromeda au avut șapte fii: Perses, Alcaeus, Heleus, Mestor, Sthenelus, Electryon și Cynurus și două fiice: Gorgophone (Ucigașa de gorgone) și Autochtoe (Născută pe pământul acesta; autohtonă).
Perses a fost lăsat în Etiopia și a devenit strămoșul regilor Persiei. Electryon, Sthenelus și fiul său Eurystheus au domnit în Micene. Marele erou Heracle este de asemenea perseid, mama lui, Alcmene, este fiica lui Electryon, iar tatăl său vitreg, Amphitryon, fiul lui Alcaeus. Astfel heraclizii, urmașii lui Heracle, sunt o ramură a perseizilor.
Gorgophone s-a măritat cu Oebalus, regele Spartei, și din această căsătorie a ieșit Tyndareos – tatăl Clitemnestrei, lui Castor, lui Pollux (fiu vitreg) și al Elenei (fiică vitregă) -, Icarios (tatăl Penelopei) și Hippocoon. Clitemnestra s-a măritat cu Agamemnon și a avut trei copii, cel mai important fiind Oreste, ca la rândul său a avut un fiu, Tisamenus.
Perseizii s-au mărit din generație în generație, făcând alianțe și cu alte familii. Mulți oameni reali din Grecia s-au declarat descendenți din Perseu sau urmașii săi.
Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă

 

harta Daciei romane

 

Legenda Babei Dochia si Ziua de …1 Martie

Baba Dochia (sau Baba Odochia) simbolizează unul dintre cele mai importante mituri românești. Există multe variante ale acestui mit, al cărui nume pare a proveni din calendarul bizantin, care pe 1 martie celebra Sfânta Martiră Evdokia.
Una din variante este varianta mitului “Traian și Dochia” despre care celebrul critic literar George Călinescu spunea că este “rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului român”. Se spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmărită fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlău, împreună cu oile. Este ajutată de Maica Domnului, care o transformă împreună cu turma sa într-un complex de stânci.
O altă variantă povestește despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Cristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea, și-a îndreptat pașii spre casă, dar nu a fost primită bine, soacra sa, din contră, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o că Mărțișor (așa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărțișor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, și-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea și totul începuse să înghețe. Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se pot observa și astăzi pe muntele Ceahlău și sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.
Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă

 

Descoperirea unui templu ce umbreste Stonehenge


Arheologii britanici au facut o descoperire istorica la Orkney, in Scotia: un templu neolitic, care este mai important decat celebrul monument de la Stonehenge. Templul descoperit la Orkney este mai vechi cu 800 de ani decat cel de la Stonehenge si cuprinde 100 de cladiri neolitice.

Potrivit arheologilor, citati de Daily Mail, templul este cunoscut sub numele de Brodgar Ness si a fost investigat de catre televiziunea BBC 2, care a prezentat un documentar, intitulat “O istorie a vechii Marii Britanii”.
Prezentatorul de la BBC 2, Neil Oliver, a descris templul ca “o descoperire care se face o data in viata”. Pana in prezent, ruinele a 14 cladiri din Epoca Pietrei au fost excavate, dar geofizicienii au descoperit ca exista 100 de cladiri, in total.
Pana astazi, celebrul monument de la Stonehenge era considerat a fi centrul culturii neolitice, dar titlul poate ajunge acum la Orkney, unde exista cele mai vechi picturi realizate pe ziduri, din Marea Britanie.
“Sapaturile au dezvaluit o vasta retea de cladiri la Orkney, ceea ce ne permite sa recream o intreaga lume din Epoca Pietrei. Este deschiderea unei ferestre spre misterele religiei neolitice”, a spus Oliver.
Expertii considera ca situl ne va oferi detalii in legatura cu ceea credeau oamenii din neolitic despre lume si Univers.
“Este un sit de vis pentru arheologi. Emotia arheologilor referitoare la acest sit nu va disparea niciodata”, a declarat Nick Card, arheolog la Univeristatea Highlands and Islands din Scotia.
Unele parti ale templului descoperit sunt cu 800 de ani mai vechi decat monumentul de la Stonehenge. Pana in prezent, numai 10% din sit a fost examinat si ar putea dura zeci de ani pana cand se vor descoperi toate misterele acestui templu neolitic.
Sursa : ziare.com

 

Cercetătorii au descoperit originea rocilor de la Stonehenge

Cercetătorii britanici au descoperit locul de origine al unor roci care formează monumentul antic de la Stonehenge.
Muzeul Naţional din Ţara Galilor şi Universitatea Leicester au demonstrat că rocile provin de la Craig Rhos-y-felin, un loc situat la aproximativ 160 de kilometri distanţă de locul în care a fost construit celebrul monument. Descoperirea a dat naştere unui alt mister, oamenii de ştiinţă întrebându-se cum şi de ce au transportat locuitorii din antichitate nişte pietre uriaşe pe o distanţă atât de mare.
În anul 2011 au fost realizate o multitudine de cercetări şi descoperiri legate de monumentul de la Stonehenge. Luna trecută, cercetătorii au anunţat că locuitorii antici au ridicat, în împrejurimi, temple închinate soarelui.
Pe parcursul ultimelor nouă luni, cercetătorii au comparat conţinutul de minerale şi relaţiilor texturale ale rocilor şi au reuşit să indice cu o precizie uimitoare locul de provenienţă al acestora. 99% dintre mostrele prelevate de la Stonehenge se potrivesc cu rocile descoperite la Craig Rhos-y-felin, care diferă de toate celelalte roci existente în Ţara Galilor.
Cercetările ulterioare ar trebui să-i ajute pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă de ce şi, mai ales, cum au fost transportate rocile la Stonehenge între anii 3000 şi 1600 î.Hr.
Sursa : romanialibera.ro

 

…din picanteriile istorice ale lui Herodot

Carte sa, intitulata “Istorii”, este o opera impartita in noua parti in care istoricul nareaza unele evenimente in ordinea cronologica a lor. In prima parte analizeaza cultura si istoria popoarelor antice, celelalte parti vorbind despre secolul al V-lea î. Hr. si despre razboiaiele greco-persane, cele doua mari centre ale lumii. Informatiile acestei carti au fost obtinute de Herodot in timpul calatoriilor efectuate.
Toate acestea ne sunt oferite de Istorii cu un farmec atemporal şi straniu. Este de remarcat figura slujitorului (Gyges) care devine in mod nemeritat regele Lidiei savarsind astfel un pacat care, dupa cum vom vedea, se lasa asupra celei de a-V-a generatii a acestui rege, respectiv asupra regelui Cresus (n. cca. 595 î.Hr. — d. 546 î.Hr.) care va pierde regatul si, astfel, va deveni slujitorul invingatorului, adica al regelui Persiei (Cyrus al II-lea cel Mare 559 î.Hr.-530 î.Hr.),

Şi pentru cã existã o legãturã strânsã între viaţa lui Cresus şi viaţa unui predecesor al sãu, vom începe relatarea lui Herodot (Istorii, Cartea I, 7-14) cu un episod al acestei vieţi lui Gyges.

Doi regi

I.
Regele, regina şi soldatul

În prima carte a Istoriilor sale, Herodot aminteşte de un anume rege al Lidiei, Kandaules, din familia Heraclizilor, îndrãgostit într-atât de propria lui soţie încât nu mai pridideşte sã i-o laude lui Gyges, “aikhmophoros” (purtãtor de suliţã), soldatul sãu favorit şi om de încredere. Ba mai mult, regele ţine ca Gyges sã fie convins de frumuseţea soţiei lui şi nu trece mult pânã când, trebuind sã devinã bolnav si rãu (cum explicã Herodot), îi spune soldatului:
- Gyges, nu cred cã te-am convins de frumuseţea soţiei mele, şi-i propune sã i-o arate dezbrãcatã.
Soldatul refuzã (e bine sã-ţi vezi de-ale tale), regele insistã (n-ai teamã, nu vreau sã te pun la-ncercare) şi merge mai departe, explicându-i cum poate s-o vadã pe reginã goalã fãrã ca ea sã-şi dea seama – du-te în camera nupţialã, stai în spatele uşii, aşteaptã ca eu şi soţia mea sã mergem la culcare, ea se va dezbrãca (“va aluneca afarã din haine” spune greaca lui Herodot) iar tu vei fi în stare s-o priveşti; apoi se va îndrepta cãtre pat, cu spatele la tine, şi vei putea pleca fãrã sã fii vãzut.
Cum nu are unde fugi, Gyges se supune stãpânului; totul se petrece conform planului, soldatul o vede pe reginã dezbrãcatã, însã regina, al cãrei nume nu-l vom şti niciodatã, îl vede şi ea pe soldat şi înţelege totul. Pe loc însã nu dã nici-un semn c-ar fi prins de veste, dar hotãrãşte sã rãzbune jignirea suferitã pentru cã, precizeazã Herodot, la lidieni ca şi la alţi barbari faptul de-a fi vãzut dezbrãcat, chiar bãrbat fiind, “duce la ruşine mare.” Astfel cã a doua zi regina-l cheamã pe soldat şi-i spune:
- Pentru cã ai vãzut ce nu trebuia sã vezi şi pentru cã ştiu cine este de fapt vinovat, ai de ales: fie mori tu fie-l ucizi pe rege, cãpãtând astfel regatul şi pe mine.
Soldatul implorã sã nu fie pus in faţa unei asemenea alegeri, regina nu discutã şi-atunci soldatul alege, corect: el însuşi va supravieţui. Apoi îi cere stãpânei sã punã ea la punct detaliile asasinatului: totul se va petrece în aceeaşi camerã nupţialã unde Gyges va aştepta dupã aceeaşi uşã ca regele sã adoarmã pentru a lovi. Planul se împlineşte întocmai, regele este omorât în somn, soldatul devine rege şi pentru cã poporul este oarecum nemulţumit de cursul evenimentelor (Herodot spune ceva despre o revoltã înarmatã) este trimis un mesager la Delfi cu promisiunea cã regele va respecta sugestiile zeului şi va renunţa la domnie dacã i se va cere. Pythia se pronunţã pentru rãmânerea lui Gyges la putere dar mesajul ei nu uitã umbra, adãugând cã rãzbunarea Heraclizilor va veni împotriva celui de-al cincilea urmaş al lui Gyges.
Aflând rãspunsul preotesei, poporul îl acceptã pe regele nou, pacea se instaleazã în regat iar Gyges trimite cadouri (“anathemata”) preţioase la Delfi drept mulţumire pentru ajutorul divin, dupã care cucereşte Colophon-ul şi domneşte 38 de ani într-o mediocritate desãvârşitã.
Nimeni in Lidia, încheie Herodot episodul, nu va lua in seamã avertismentul Pythiei.

II

Cresus primeste tribut de la un taran, de Claude Vignon (1629)
Odatã bãtãlia-ncheiatã Cresus este legat cu lanţuri şi pus pe un rug împreunã cu alţi 14 lidieni tineri. Se pare, scrie Herodot, cã Cyrus ar fi avut în minte fie sã sacrifice partea cea mai bunã a prãzii (gr. akrothinia-vârful grãmezii) unuia dintre zei, fie sã-şi împlineascã vreo dorinţã mai veche, fie sã provoace intervenţia unui zeu care sã-l salveze pe Cresus de la moarte, ştiindu-l pe regele lidian foarte “evlavios” (gr. theosebes de la gr. theos – zeu – şi sebo – a onora, a venera sau a fi înspãimântat de ceva). În vârful rugului Cresus îşi aminteşte cuvintele “spuse cu zeul” de Solon – nimeni dintre cei vii nu este fericit – respirã adânc şi strigã de trei ori numele atenianului. Cyrus vrea sã priceapã despre ce e vorba, Cresus tace mai întâi dar pânã la urmã, neavând încotro, rãspunde:
- Sã chem pe unul a cãrui conversaţie e preferabilã celor mai mari bogãţii.
Cyrus vrea sã ştie mai mult şi-atunci Cresus continuã:
- Am fost prea bogat şi m-am crezut cel mai fericit dintre oameni; Solon a fost martorul fericirii mele şi n-a dat doi bani pe ea, ba mai mult, m-a avertizat cã totul s-ar putea sfârşi prost şi iatã unde-am ajuns.
Ascultând vorbele lui Cresus şi înţelegând cã nimeni nu este de nerãsturnat, Cyrus se teme sã-l ardã de viu pe unul care se crezuse cel mai fericit dintre oameni şi ordonã servitorilor sã stingã focul care intre timp se inteţise. Focul nu mai poate fi stãpânit iar Cresus îşi dã seama şi strigã disperat dupã ajutorul lui Apolo; norii se adunã repede din senin şi se porneşte o ploaie suficient de violentã ca sã-l salveze pe regele lidian, coborât apoi de pe rug cu respect religios. Convins cã are de-a face cu un “iubit al zeului” (gr. theophiles) Cyrus îl întreabã pe Cresus:
- Care dintre oameni te-a convins sã porneşti rãzboiul împotriva mea în loc sã-mi fii prieten?
- Rege, am fãcut-o spre fericirea ta şi spre nefericirea mea, rãspunde Cresus, iar cauza tuturor acestora a fost zeul grecilor care m-a încurajat sã te atac; nimeni dintre oameni nu este atât de smintit încât sã prefere rãzboiul pãcii, zeului însã aşa i-a plãcut.
Dezlegat din lanţuri şi aşezat lângã Cyrus, Cresus îşi întoarce privirea cãtre oraş şi întreabã:
- Cyrus, ce fac oamenii tãi ?
- Îţi pradã oraşul şi-ţi carã bogãţiile.
- Nu mai este oraşul meu şi nu mai sunt bogãţiile mele dupã toate cele ce s-au întâmplat; pe tine te pradã de fapt.
Pus pe gânduri, Cyrus cere sfatul lui Cresus care-i spune:
- O datã ce “zeii m-au dat sclav ţie” mi se pare cinstit ca atunci când observ ceva sã-ţi atrag atenţia. Perşii sunt prin naturã excesivi (gr. hybristai) dar sunt sãraci; de aceea, pe cel care va apuca cel mai mult din bogãţiile mele aşteaptã-te sã-l vezi ridicându-se împotriva ta. Sfatul meu este sã pui la fiecare poartã a oraşului paznici care sã confişte o parte din prada fiecãrui soldat, sub cuvânt cã e ofranda cuvenitã lui Zeus; vei împiedica astfel acumularea unor bogãţii prea mari şi-n plus nimeni nu te va crede nedrept, nu te va urâ şi nu ţi se va opune.
Cyrus urmeazã sfatul lui Cresus dupã care promite, recunoscãtor, sã-i îndeplineascã o dorinţã.
- Aş vrea sã-i trimit lanţurile în care am fost legat şi sã-l întreb pe zeul grecilor, pe care l-am preţuit cel mai mult între zei, dacã este lege pentru el sã-i înşele pe cei ce “acţioneazã în mod excelent”.
Cyrus vrea sã ştie ce anume l-a supãrat pe lidian în aşa mãsurã şi atunci Cresus îi povesteşte totul – intenţia lui de a lupta împotriva perşilor, cadourile fabuloase trimise la Delfi, rãspunsurile oraculare şi-ncurajarea conţinutã-n ele – pentru ca apoi sã-i cearã din nou lui Cyrus sã-l lase sã-şi trimitã oamenii la Delfi ca sã-i cearã socotealã şi sã-l insulte pe Apolo.
Cyrus râde (detaliu fixat cu grijã de Herodot) si simtim cã din acest moment cei doi regi vor fi prieteni tot restul vietii. Iar Cresus îsi trimite oamenii la Delfi cu instructiunea precisã de a pune lanturile în pragul templului, de-a întreba dacã zeului nu-i e rusine cã l-a împins pe Cresus sã lupte împotriva persilor, crema prãzii de rãzboi fiind aici (arãtând spre lanturi); si dacã-i lege pentru zeii greci sã fie ingrati si lipsiti de elegantã.
Preoteasa va rãspunde:
- Cresus nu are dreptul sã se plângã de oracol; Loxias a prevestit cã dacã va lupta împotriva persilor va distruge o mare putere; Cresus ar fi trebuit sã-ntrebe despre care putere este vorba, a lui Cyrus sau a lui însusi, dar Cresus nici nu a priceput rãspunsul, nici nu a cerut lãmuriri; Cresus nu a priceput nici profetia privitoare la “jumãtate-mãgar” – jumãtate-mãgarul este Cyrus, fiu al unei printese si-al unui servitor; apoi Cresus uitã cã a fost salvat de Apolo de la a fi ars de viu. Nici chiar zeul nu poate fugi de soarta lui si n-o poate schimba pe-a altora; Loxias ar fi vrut cãderea Sardisului mai târziu, în timpul domniei copiilor lui Cresus, dar Moirele au fost de neînduplecat: tot ce a putut zeul face a fost sã amâne ruina lui Cresus cu trei ani; cu destinul lui, Cresus a plãtit crima comisã cinci generatii înainte de cel ce si-a ucis regele la-ndemnul reginei, cãpãtând astfel un tron ce nu i se cuvenea…

 

ce mai stim despre….Herodot

Dupa cum am mai aratat si in alt material, izvorele istorice ne spun ca s-ar fi nãscut intr-o familie aristocratica în jurul anului 484 î.d.H. în Halicarnas, Asia Micã, (pe lângã Bodrum în Turcia). Tatãl sãu numindu-se Lyxes iar mama sa (despre care nu este clar dacã era de origine greacã) numindu-se Rhoio sau Dryo.
Nu se ştie nimic despre copilăria lui. Pe la douãzeci şi ceva de ani se pare cã a fost exilat în imnsula Samos de către Lygdamis din cauza participãrii la o conspiraţie împotriva dominaţiei persane asupra oraşului; s-a întors dupã înlãturarea lui Lygdamis de la putere pentru a pleca din nou dupã o perioadã relativ scurtã, poate din cauza influenţei în creştere a partidului ostil Atenei.
Intr-un moment al vietii sale s-a intors in Halicarnas pentru a restabili conducerea constitutionala. In 447 î.Hr. s-a mutat intr-o colonie noua numita Thurii, in Italia sudica; colonie patronata de atenieni. A murit in acest oras, fiind inmormantat in piata publica.
A cãlãtorit enorm pentru acele vremuri: a vãzut Egiptul coborând mult în sudul ţãrii, cel puţin pânã la Elephantina (astãzi Assuan), a fost în Libia, Siria, Frigia şi Lidia, cunoştea bine Imperiul Persan şi Mesopotamia, a explorat nordul Dunãrii, Sciţia şi ţãrmul estic al Mãrii Negre pânã la Don, înaintând în interiorul continentului; a traversat, fireşte, Grecia pânã în Macedonia, Tracia şi Bizanţ. A petrecut câţiva ani în Atena unde s-a împrietenit cu Sofocle şi a fãcut publice Istoriile (1) prin recitare în piaţa publicã; s-a mutat apoi la Thurii, o colonie proaspãt înfiinţatã în acea vreme de atenieni în sudul Italiei.
Nu se ştie dacã s-a cãsãtorit vreodatã sau dacã a avut copii; a murit poate la Thurii, poate în Grecia între 430 şi 420 î.d.H. Istoriile sunt singura lucrare scrisã de Herodot şi au drept subiect central descrierea expansiunii perşilor şi rãzboiul lor cu grecii.
Nu ştim aşadar prea multe despre viaţa lui Herodot şi despre cum era el, sursa noastrã principalã fiind Istoriile. Deschizând cartea întâi, ceea ce surprinde în chiar primele pagini sunt simţul umorului şi gustul pentru bârfã. Totul începe cu rãpirea de cãtre fenicieni a lui Io, fiica regelui Argosului, iar evenimentul s-ar fi petrecut in mod violent, spune Herodot, dac-ar fi sã dãm crezare surselor persane; fenicienii însã, adaugã imediat istoricul, afirmã cã violenţa n-ar fi jucat nici un rol, fata fugind de bunãvoie şi nesilitã de nimeni, îndrãgostitã de cãpitanul fenicienilor şi gravidã. “Eu însã, închide Herodot subiectul, nu voi spune cã lucrurile s-au petrecut într-un fel sau în altul.”
În altã parte citim cã perşii obişnuiesc sã delibereze cu privire la chestiunile de importanţã beţi fiind iar ziua urmãtoare, dupã ce se trezesc, hotãrârea luatã le este pusã în faţã de cãtre stãpânul casei unde a avut loc întâlnirea, spre a fi aprobatã definitiv; se-ntâmplã uneori, noteazã Herodot, ca o hotãrire sã fie luatã la trezie, situaţie în care perşii se-mbatã şi reconsiderã problema; iar noi nu ne putem împiedica sã credem cã lui Herodot îi plãceau fripturile-n sânge, vinul gros şi poveştile picante, de care va fi avut parte din belşug prin porturile Mediteranei. În acelaşi timp însã, era cu siguranţã religios. Avem drept dovadã referirile sale nenumãrate la profeţii ale oracolelor, importanţa pe care o acordã viselor (visul lui Cyrus câteva zile înainte de a muri, ca sã nu dãm decât un exemplu), sau relatãri de genul celei privitoare la îmbolnãvirea lui Alyattes dupã incendierea templului Atenei de cãtre oamenii lui. Cu toate aceste ocazii desluşim o nuanţã de respect şi teamã în tonul scriitorului, ceea ce nu-l împiedicã sã se amuze discret povestind cum, pentru a ajunge şeful Atenei, la un moment dat Pisistrate trimisese pe stradã, într-un car, o femeie îmbrãcatã frumos, învãţatã sã le spunã oamenilor cã ea este Atena şi doreşte ca oraşul ei sã fie condus de Pisistrate.
Şi, în sfârşit, putem ghici bucuria lui Herodot adunând descrieri şi fapte ale popoarelor acelei lumi, aşa cum era ea acum douã milenii şi jumãtate; îl vedem mirându-se de preoţii magi, ucigând în riturile lor orice fiinţã vie, cu excepţia oamenilor şi câinilor; aflãm cu el despre masageţi, care-şi ţineau soţiile în comun şi-i sacrificau zeilor pe cei foarte bãtrâni, dupã care-i mâncau; îl vedem pe Arion, inventatorul ditirambului, azvârlit în mijlocul mãrii de piraţi jinduind la averile lui, adus la ţãrm pe spatele unui delfin; gãsim apoi un paragraf în care Herodot, referindu-se la foametea care cuprinsese Lidia în asemenea mãsurã încât lidienii puteau mânca doar o zi din douã, explicã invenţia jocurilor prin necesitatea de a umple cea de-a doua zi cu ceva şi de a-şi înşela astfel foamea (citim stupefiaţi cã au supravieţuit în acest fel optsprezece ani); ori savurãm descrierea corãbiilor circulare, alcãtuite dintr-un schelet de lemn de salcie acoperit cu piele, pe care armenii coborau cu mãrfurile lor şi cu mãgari vii, de-a lungul Eufratului, pânã în Babilon; în Babilon vindeau marfa şi, pentru cã nu puteau naviga pe Eufrat împotriva curentului, vindeau şi lemnul corãbiilor, încãrcau pieile pe mãgari şi se întorceau în Armenia pe uscat.

 

Cea mai vasta istorie a lumii scrisa pe o pagina – Istoria Chinei

Istoria Chinei se spune ca incepe odata cu Huang di, Imparatul Galben, creatorul poporului chinez, acum vreo 4500 de ani. Urmasii sai au infiintat prima dinastie, urmand numeroase alte dinastii la tron pana in vremuri recente. Una dintre cele mai renumite dinastii este cea a Imparatului Qin (de la care vine si numele Chinei), care a unit toate statele combatante sub Imperiul Qin. Imparatul Qin a unit toate zidurile existente la acea vreme (dand forma Marelui Zid Chinezesc), a standardizat moneda, greutatile si unitatile de masura, dar si limba scrisa. Dupa Qin, urmeaza la tron (in 206 i.H) dinastia Han care reintroduce confucianismul (care fusese suprimat de catre Qin) ca doctrina oficiala, inventeaza hartia si deschide Drumul Matasii (care aduce schimburi comerciale si bunastare).
In timpul dinastiei Yuan (dupa anul 1200 d.H.), capitala este mutata pentru prima data la Beijing, iar in timpul ultimei dinastii (Qing, care a domnit pana in 1912) este perioada in care Spatarul Nicolae Milescu merge in China si scrie monografia despre care am invatat in liceu, “Descrierea Chinei“.
In 1949, Mao Zedong devine presedintele tarii si initiaza o serie de masuri precum reforma agrara (milioane de oameni sunt improprietariti si incep sa isi lucreze pamanturile), Revolutia Culturala, etc. In 1997, Marea Britanie renunta la Hong Kong, care devine Provincie Autonoma sub administrarea Chinei, iar Portugalia renunta la Macao, care devine o Regiune Administrativa Speciala a Republicii Populare Chineze.
Ca si suveniruri, chinezii sunt recunoscuti pentru matasea naturala (care se gaseste in game variate de culori, modele, etc.), jad-ul (despre care chinezii spun ca vine din ceruri), sticlutele pictate pe dinauntru, broderii, email si vaze decorative. Mai nou, chinezii sunt recunoscuti pentru orice, pentru ca majoritatea lucrurilor din intreaga lume sunt facute sau contin fragmente fabricate in China. In trimestrul IV al anului trecut, China a anuntat o crestere economica de 2 cifre (10,7%) in plina criza economica mondiala. In opinia mea, China trece acum exact prin ceea ce a trecut Japonia in anii ’80, cand exporta in toata lumea marfa ieftina si de calitate indoielnica, incet-incet preturile crescand si calitatea oferita de asemenea. Unii analisti considera ca nu va mai dura foarte mult pana cand China va deveni prima economie a lumii, iar daca privim cifrele economice date publicitatii, dar si realitatea din teren, tindem sa le dam crezare (chiar ieri priveam un documentar despre constructia caii ferate Beijing-Lhasa, o minune a tehnicilor moderne, o cale ferate de peste 1200 km, construita in doar 5 ani la altitudini de pana la 5000 m, cu tuneluri si poduri de-a lungul unui podis cu permafrost – un tip de teren mlastinos, care se scufunda vara).
sursa : Razvan Pascu, Istoria (rezumata) a unui gigant – China, http://razvanpascu.ro/2010/02/01/ istoria -rezumata-a-unui-gigant-china/

 

“Cei sapte intelepti” ai Greciei antice

Este denumirea sub care sunt cunoscuţi în istorie şapte filozofi şi oameni de stat ai Greciei antice (secolul al VI-lea î.Hr.): Solon din Atena, Thales din Milet, Bias din Priene, Chilon din Lacedemona (Sparta), Cleobul din Lindos, Periandru din Corint si Pittacus din Mitilene. De ce numărul înţelepţilor a fost statornicit la 7 ? Fiindcă 7 era o cifră „plăcută zeilor” şi se bucura în antichitate de o deosebită trecere (vezi Numero dens impari gaudet).
Istoricul Plutarh relatează însă că la grupul acestor înţelepţi au fost adăugaţi şi alţii, ca: Anacharsis – scitul, Epimenide – cretanul etc., aşa încât numărul lor ajunsese la 10 şi chiar la 16. Tot Plutarh, în Ospăţul celor şapte înţelepţi, istoriseşte despre ei tot felul de anecdote şi le atribuie câte o cugetare, adoptată ca deviză a vieţii. De pildă, maxima lui Solon era: “În toate, să ai în vedere sfârşitul”; a lui Thales: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, a lui Bias: “Port totul cu mine”; a lui Cleobul: “Să ai o măsură în toate” ; a lui Chilon „Păzește-te pe tine însuți” Pittacus „Pândește momentul prielnic” ; a lui Periandru „Perseverența e totul” . Cuvântul lor era ascultat, sfaturile erau urmate. De aceea, la vremea lor şi mult timp mai târziu, expresia „cei şapte înţelepţi” însemna o culme a gândirii, un superlativ al chibzuinţei.
Sursa : http://istorie-edu.ro/istoriee/Ist_misc/Dict_C/exp_C.html




 

Cele mai mari desene din lume- civilizația dispărută

Imaginile de la Nazca din Peru sunt cele mai mari desene din lume, atât de mari încât pot fi văzute în totalitate doar de la mare înălțime. Gravate în deșert acum mai bine de 2000 de ani, ele sunt cu siguranță opera unei civilizații de astronomi.
S-au dovedit a fi hărți ale Cerului pe Pământ, reprezentări fidele ale cerului noaptea. De cealaltă parte a lumii față de Nazca, platoul de la Giseh, în Egipt, este o altă hartă a cerului transpus pe Pământ. Face legătura cu alte civilizații străvechi din lume, care, toate, au studiat stelele.
Sursa : filmedocumentare.com/


 

Fratii Tiberius si Caius Gracchus, nepotii lui Scipio Africanul

In randurile aristocratiei sanatoriale exista si membri constienti de aceasta polarizare a societatii romane si animati de idealurile grecesti de justitie sociala si echitate (acesti aristocrati erau numiti populari [erau in Senat doua grupari - popularii (adeptii reformelor) si optimantii lor].
In fruntea lor se afla fratii Tiberius si Caius Gracchus, nepotii lui Scipio Africanul, educati de mama lor in cele mai bune traditii romane.

Primul care incearca sa schimbe soarta celor saraciti este Tiberius Gracchus. In calitate de tribun al poporului, in 133 i. Hr. el propune mai multe reforme:
- limitarea la 125 ha averea unui cetatean roman din ager puplicus
- a cerut statului si bani pentru procurarea uneltelor; el mai cere pentru un an functia de tribun pentru a-si continua reformele ( este acuzat ca vrea sa devina rege , iar in urma unei incaierari este ucis impreuna cu alti partizani, trupurile fiind aruncate in Tibru).
Zece ani mai tarziu, Caius Gracchus reia proiectele de reformare ale fratelui sau. De data aceasta cele doua grupari (optimatii si popularii) erau foarte bine conturate. Reformele acestuia sunt mai radicale:
- propune sa dea saracilor din magaziile statului o cantitate de grau la jumatate de pret;
- propune constuirea unei asezari pe locul vechii Cartagine, unde sa fie dusi 6.000 de saraci la Roma;
- initiaza o serie de constructii in Italia (drumuri, poduri, desecari de balti) pentru a da de lucru multimi;
- a cerut dreptul de cetatenie tuturor locuitorilor din Italia (chiar si aliatilor)
Nepunerea in practica a acestor reforme a dus la adancirea crizei si a deschis o perioada de lupte care au determinat sfarsitul regimului republican.
Dupa inlaturarea fratilor Gracchi, optimatii au condus aceasta perioada. Senatul nu mai vegheaza asupra ordini si dreptatii in cetate, iar luptele dintre cele doua grupari continua. Acum cel mai bogat avea cuvntul cel mai important, iar coruptia infloreste.

Sursa : http://republicaromana.filedeistorie.info/text10.html

 

Legenda Minotaurului

În mitologia greacă, Minotaurul (în limba greacă: Μινόταυρος, Minótauros) era o creatură fabuloasă jumătate om și jumătate taur. El locuia în marele Labirint construit de către arhitectul Dedal la porunca regelui cretan Minos.

Cuvântul “Minotaur” este traducerea grecească a sintagmei “Taurul lui Minos”. Această creatură era cunoscută și sub denumirea Asterius sau Asterion, nume pe care l-a purtat și tatăl vitreg a lui Minos.
Se spune că înainte de a deveni rege, Minos a cerut zeului grec Poseidon un semn pentru a-l asigura că el și nu fratele său era urmașul tronului cretan (alte surse spun că s-ar fi lăudat că zeii doreau să îl facă rege). Poseidon a fost de acord și i-a trimis un taur alb deosebit de frumos, cu condiția ca Minos să scrifice acel animal în cinstea zeului. Minos a fost atât de tare uimit de frumusețea taurului încât a hotărât să îl păstreze și a sacrificat în locul lui un altul, cu speranța că zeul nu va observa. Poseidon s-a mâniat și a făcut-o pe soția lui Minos, Pasiphae să își piardă mințile și să se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele și goală în interior. Regina a intrat în această construcție și prin uniunea ei cu taurul alb a rezultat Asterius (cel strălucitor) sau Minotaurul. După unele variante, taurul alb a devenit Taurul Cretan, capturat de Hercule în una din muncile acestuia.


Tezeu și Minotaurul
Minotaurul avea trup uman și cap și coadă de taur. Pasiphae l-a alăptat și l-a îngrijit cât timp acesta a fost prunc, dar după ce a crescut a devenit feroce. După ce a primit sfat de la Oracolul din Delphi, Minos i-a poruncit lui Dedal să construiască un labirint gigantic în care să fie ținut monstrul. Labirintul se afla sub palatul lui Minos, în Knossos.
Între timp Androgeus, fiul lui Minos, este ucis de către atenieni, care erau invidioși pe victoriile acestuia obținute la Jocurile Panatenaice. Alții spun că a fost ucis de taurul alb al lui Poseidon la Maraton, acțiune pe care o plănuise Aegeus, regele Atenei. Pentru a se răzbuna, Minos a declarat război Atenei și a obținut o strălucită victorie. Ca tribut, a cerut la fiecare nouă ani (sau în fiecare an, după unele variante) câte șapte tineri atenieni și șapte fecioare pentru a-i arunca în Labirint și a-i lăsa să fie uciși și devorați de Minotaur. Când a venit timpul celui de-al treilea sacrificiu, Tezeu, fiul lui Egeu, s-a oferit să ucidă monstrul. Planul lui era de a însoți grupul de tineri atenieni și de a intra în Labirint. Înainte de a pleca, i-a spus tatălui său că la întoarcerea corăbiilor, dacă planul lui a avut succes va înălța pânzele albe în loc de cele negre. Ajuns în Creta, Tezeu se îndrăgostește de Ariadna, fiica lui Minos, cea care îl ajută să găsească ieșirea din labirint cu ajutorul unui ghem de ață. Minotaurul este ucis de Tezeu cu o sabie magică oferită de Ariadna, tinerii atenieni sunt salvați și scoși din Labirint. Cu toate acestea, la întoarcere, Tezeu uită să înalțe pânzele albe ale corăbiilor. Aegeus vede pânzele negre, este cuprins de disperare și se aruncă în mare, marea preluand numele regelui atenian (Marea Egee)
Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă

 

Legendele Craiovei

În decursul istoriei, Craiova, ca mai toate oraşele, a fost înconjurată de o aură de legendă, densă şi misterioasă: legenda fostei bălţi a Băniei, dar şi aşa-zisa „stricare“ a Craiovei, cum o numeau cronicarii vremurilor de demult, continuă să învăluie şi astăzi urbea.

Balta Craioviţei de azi, locul care ascunde legenda de ieri
Legendele, cele care cutreieră încă în imaginaţia populară, dau o nouă dimensiune trecutului, conferindu-i culoare şi farmec. Povestea misterioasă a fostei bălţi a Craioviţei a încântat dintotdeauna, fiind uneori şi sursă de inspiraţie pentru unii poeţi, printre ei şi Macedonski. Varianta legendei a avut în trecut o destul de mare răspândire. A fost cunoscută de Hasdeu, prelucrată de Lucilla Chiţu şi versificată de Macedonski sub titlul de „Rondelul Domniţei“: „Ieşind din balta Craioviţa/ Unde-a fost crai Craiovisin/Văpaie, vezi plutind domniţa/Mai argintată ca un crin/ Sub lună-i tremură cosiţa/ În suflet poartă ca un chin/ Plutind pe balta Craioviţa/ Unde-a fost crai, Craiovisin/Îşi duce viaţa într-un suspin, /Nedându-şi nimănui guriţa/Dar a rămas mironosiţa/ Din veacul cel de tot creştin/ Plutind pe balta Craioviţa“. Legenda Craioviţei este atribuită în exclusivitate „talentatei şi atât de nedreptăţitei poete Lucilla Chiţu, o ramură a unei viguroase tulpini craiovene“, după cum se menţionează în lucrarea lui Alexandru Mitru, „Craiova, în legende şi povestiri“.

Ca şi într-o altă legendă, precum cea a Lacului Sfânta Ana, povestea bazată pe o multitudine de tradiţii şi istorisiri populare a bălţii Craioviţa spune că la naştrea unei copile de voievod şi domn al ţinutului, părinţii nesocotesc obligaţia de a da onorurile cuvenite ursitoarelor. Acestea se răzbună crunt hotărând că fata va trăi numai atâta vreme cât nu-şi va părăsi încăperea unde se născuse. Dar cum va săvârşi imprudenţa să treacă pragul, oraşul se va scufunda şi fata împreună cu toţi locuitorii vor pieri în adâncuri. O dată, un tânăr şi chipeş împărat se îndrăgosteşte de fata zărită, întâmplător, la fereastră, dar osândită de ursitoare să rămână până la moarte în temniţa ei de aur. Îi culege şi îi azvârle la fereastră cel mai minunat buchet de flori. Domniţa îl primeşte, ducându-l la buze şi sărutându-l, în semn că-i împărtăşeşte iubirea. N-o poate însă căpăta de soţie, din pricina blestemului. Tatăl, voievodul, îl refuză. Dar tânărul împărat nu se descurajează. Îşi câştigă de partea lui pe una din slujitoarele palatului. Cu ajutorul ei, încearcă s-o răpească, dar, de cum păşesc peste pragul încăperii se dezlănţuie o vijelie cumplită. Cerul îşi dezleagă „băierile“. Jiul se revarsă din matcă. Pământul se zvârcoleşte şi oraşul începe, încet, să se scufunde. Toate încercările oamenilor de a se salva în vreun anumit fel nu duc la nici un rezultat. Apele învolburate năpădesc locuinţele, îneacă oamenii şi celelalte vietăţi, acoperă turlele bisericilor. Vaietele se sting în bulboanele şi clocotul înfiorător al undelor. Pentru câteva clipe, spune legenda, s-au mai zărit în adâncurile întunecate panaşul argintiu al tânărului împărat şi rochia albă a iubitei sale, dar curând au pierit şi acestea.

Altă versiune

Un sâmbure de adevăr trebuie să existe în toată această poveste spusă încă de bunic nepoţilor. O încercare de dezlegarea misterului, dincolo de coordonatele legendei încearcă Alexandru Mitru în „Craiova, în legende şi povestiri“. „Materialul principal de construcţie a Craiovei a fost lemnul. Pădurile erau dese şi ocupau suprafeţe imense, întinzându-se câteodată de la ţărmul Jiului şi până pe coastele munţilor. «Craiova noastră», scria în 1926 cercetătorul A. Vincenz, «nu putea fi acum trei sute de ani decât un oraş construit în întregime din lemn, căci lemnul sta la îndemâna oricui…». Or, lemnul, se ştie, nu păstrează aceleaşi dovezi urmaşilor ca piatra. Craioviţa, dacă a existat şi noi credem că a existat, trebuie să fi fost construită din lemn. Numele ei, înainte de catastrofa care a prăbuşit-o, mai mult ca sigur printr-un cutremur, căci oraşul Craiova şi împrejurimile se găseau într-o zonă destul de încercată de astfel de fenomene, trebuie să fi fost altul. Doar că numele acesta, cu vremea s-a uitat, păstrându-se doar dramaticul, amintirea scufundării. Târziu, după ce aşezarea a căpătat numele de Craiova, pădurilor, bălţii şi poienilor de la poarta ei, stăpânite de acelaşi feudal sau de altul, împodobit de taina şi poezia legendei, li s-a zis Craioviţa“. Însemnările atestă însă faptul că Bănia de azi ar fi fost o zonă încercată de fenomene naturale. De exemplu, „un cercetător de pe la începutul veacului constata mirat că la multe biserici numai turlele au fost înnoite, acestea fiind de fapt căzute în urma unor seisme şi apoi reconstituite. Cum bine se afirma, dacă s-ar fi urmat îndemnul lui B.P. Hasdeu, de a se fora cât mai adânc fundul bălţii Craioviţa, surprizele n-ar fi fost excluse“, se menţionează în lucrarea lui Alexandru Mitru.

Alte legende, alte povestiri

Şi acesta nu este, se pare, singura legendă a Craiovei, într-un articol publicat în „Înainte“ la 3 februarie 1980, conf.univ.dr. Ion Pătraşcu amintea: „În afara cunoscutei legende despre scufundarea Craioviţei, alte câteva notaţii fugare, în cronici mai puţin cunoscute, vorbesc despre «stricarea» Craiovei, în repetate rânduri“, numai că de data aceasta cu unele temeiuri istorice. În sprijinul afirmaţiilor sale, Ion Pătraşcu aduce însemnările lui Dionisie Eclesiarhul, care, în Cronograful Ţării Româneşti, relatează despre distrugerea oraşului Craiova de către Cara-Mustafa în 1800: „Fără de veste a venit Cara-Mustafa cu o samă de turci şi a călcat oaşul Craiova, prădând şi jefuind…, de n-a mai rămas nimic din oraş“. În 1814, relatează mai departe Dionisie Eclesiarhul „Ciuma lui Caragea a distrus din nou oraşul… Câţiva ani mai târziu, s-a stricat aşa rău şi au ars cârjaliii toate oraşele şi mai vârtos Craiova“.
Sursa : Gazeta de Sud, Sâmbătă, 05 Iulie 2008, autor Mirela MARINESCU

 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,053 other followers