RSS

Category Archives: ANTICHITATE. ISTORIE, MITURI SI LEGENDE

Commodus, “Mai crud decât Domitianus şi mai murdar decât Nero”

commodus_hercules
“…In timpul liber, când se odihnea după oboseala provocată de prea multe desfătări şi abuzuri, Commodus se ocupa cu uciderea tuturor acelora care păcătuiau prin a-i fi neplăcuţi, sau care fuseseră apreciaţi de tatăl său. Nu au scăpat nici femeile şi nici copii din ghearele acestui nebun nesăţios de sânge. Intreaga sa domnie a fost murdărită continuu de asasinate politice, provocate de învinuiri false, sau izvorâte din mintea lui bolnavă. O parte din asasinate au urmat unor conspiraţii descoperite.
Contra acestui nebun furios, care dorea să schimbe numele de Roma în Colonia Commodiană, care vorbea de incendiere, care se tăvălea în dezmăţ şi sânge, care trimitea la moarte membrii de familie, sau pe fraţii generali Quintilius, pentru bogăţia casei lor etc, s-au organizat numeroase conspiraţii.
Prima a fost dirijată de sora sa, Lucilla. A trimis-o la moarte pe aceasta, împreună cu o mulţime de senatori. O altă conspiraţie a fost pregătită de propria-i concubină, Marcia, preluată de la un anume Quadratus, pe care-l ucisese. Marcia i-a dat otravă, dar cum efectul era foarte lent, conjuraţii au pus să fie strangulat în baie de către un atlet pe nume Narcissus. La conspiraţie au participat cei doi oameni importanţi ai palatului, Laetus şi Eclectus (31 decembrie 192 d.Ch.).
Senatul a dispus să i se şteargă numele de pe toate monumentele publice şi a abolit amintirea acestui monstru pe care l-a declarat: Mai crud decât Domitianus şi mai murdar decât Nero” („Soevior Domitiano, impurior Nerone”).
Sub acea domnie odioasă şi infamă, creştinii au cunoscut o perioadă de pace. Toleranţa este atribuită influenţei concubinei Marcia, care avea o vie simpatie pentru creştini şi cărora le-a făcut mult bine servindu-se de poziția ei atotputernică asupra lui Commodus.
Commodus a murit fără a avea copii cu Bruttia Crispina. Pentru posteritate a aruncat o pată de ruşine asupra familiei lui Marcus Aurelius.”

Sursa :TRONUL ROMEI – COMMODUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS ANTONINUS) de Vladimir Rosulescu, http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

 

DESPRE…DRAGOBETE

“NU UITATI DRAGOBETELE!
Dragobete rullz! Sentimentul pe care il traiesc in ultimii ani, in preajma zilei de 14 Februarie, este unul de frustrare. Sentimentul celui care a fost prostit la masa, cand el intentiona sa manance pastrama de oaie cu mamaliga calda, ardei iute si must, iar realitatea cea hada apare sub forma unui frigider dospit cu junk-food. Avalansa chicioasa de plastic, inimioare, plapumioare, chilotei si sutiene, pernute, coarne de drac, prezervative, casatorii de o zi, cupidoni si poleiala. Toate rosii. De un rosu atat de strident si abundent incat incep sa cred ca Valentine’s Day este de fapt o sarbatoare venita din China, unde sunt produse toate aceste nimicuri rosii. Asa ca fie vorba intre noi, eu sunt convins ca Ziua lui Valentin este o sabatoare din Beijing, nicidecum una americana. Era sa cad intr-un stereotip cu tenta nationalista si sa cred ca am uitat prea usor de Dragobetele nostru. Dar cum sa (nu) uitam de Dragobete, cand pustimea nascuta dupa ’89 nici macar nu stie de acesta sarbatoare mai veche decat crestinismul? Dragobetele nostru era la origine un vajnic flacau dac. Traditiile populare stravechi il amintesc ca pe insusi fiul Dochiei, sora lui Decebal, si Zeu al dragostei pe plaiurile dacilor si mai tarziu ale daco-romanilor. Dragobetele, denumit uneori si Cap de Primavara, era sarbatorit in functie de zona etnografica, intr-una din zilele de la sfarsitul lui Februarie si inceputul lui Martie. Fiu al asprei si nehotaratei Babe Dochia, Dragobetele reprezinta in opozitie cu aceasta pricipiul pozitiv al fortelor latente ale Naturii care se pregatesc sa explodeze sub forma Primaverii, Tineretii, Veseliei si Dragostei. Dragobetele este deci un zeu tanar si frumos al panteonului autohton, patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile romanesti. Identificat fortat de unii nestiutori cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon, omologul sau de la Roma, Dragobetele este un duh precrestin chiar mai vechi decat acestia. Dragobetele este cumnat cu eroul vegetational Lazarica sau Lazarelul, cel care are in grija firul ierbii si frunzele din cranguri si paduri… Deseori se indentifica si cu Navalnicul, alt fecior frumos si periculos din traditiile romanesti. Navalnicul cel care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care a fost pedepsit de Maica Domnului si transformat in planta de leac pentru dragostile ranite, planta care-i poarta numele… Poporul credea ca in dreptul zilelor lui de 24, 28 Februarie sau 25 Martie, toate pasarile se strang in stoluri, ciripesc, isi aleg perechile si isi construiesc cuiburile. Cele neimperecheate ramaneau singure si fara pui pana la Dragobetele de anul viitor. Precum vietatile din Natura, fetele si baietii aflati la varsta adolescentei trebuiau sa se intalneasca in ziua de Dragobete pentru a fi indragosti tot anul in curs. De frica sa nu fie pedepsiti de Dragobete sa ciripeasca precum pasarile si sa nu mai aiba glas de om, nimeni nu lucra sau deretica prin casa in ziua de Dragobete, tinuta de popor drept o sarbatoare mare, venita din mosi stramosi. Daca am plictisit prea mult pe cei tineri prin acesta scurta prezentare a Daragobetelui, imi cer cuminte iertare si ma scobor in lumea lor pentru a le spune acelasi lucru in Romgleza, noua limba a secolului XXI din tara noastra. Copii nu uitati: Velăntains dei e naşpa! Dragobete Rullz! de NICOLAE PARLOG “

Sursa : publicat de Pintilie Nicolae,marți,14 februarie 2012

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/

 

STRAMOSII NOSTRII, CEA MAI VECHE CIVILIZATIE A EUROPEI

Lucrarea de mai jos, avand ca autor pe Pintilie Nicolae, ne atrage atentia asupra probelor arheologice care ne atesta, inca odata, ca strabunii nostrii, Dacii, s-au situat pe primul loc in randul civilizatiilor batranului continent Europa (si nu stramosii celor care, mai ieri barbari, se cred astazi popoare supercivilizate fara sa faca un secret din lipsa de respect cu care ne trateaz).

“DACII, DESCENDENTII PELASGILOR* CEA MAI VECHE CIVILIZATIE A EUROPEI!
article-0-04CC6112000005DC-990_468x550
ion de la anina-40000ani
Cea mai veche civilizatie a Europei, nu trebuie cautata la Ecuator, unde toate erau de-a gata, ci acolo unde omul a trebuit sa-si puna mintea la contributie ca sa supravietuiasca. Paralela dacica, inconjurand pamantul, ocrotea aici vatra VECHII EUROPE, si a vechii civilizatii. Avand la dispozitie pesteri, zacaminte minerale si camp agricol, in Dacia s-a dezvoltat de timpuriu o civilizatie autohtona, care a iradiat asupra celor din jur. migratorii si invadatorii au exercitat o influenta minora asupra autohtonilor, ca de altfel in orice evolutie etnologica. Pasind pe urmele strabunelor si
strabunilor Geto-Daci, ajungem cu Constantin si Dardu Nicolaescu-Plopsor in satul Bugiulesti,comuna Tetoiu, jud. Valcea. Aici ,,sapaturile arheologice executate in trei puncte: Pietris, Valea lui Grauceanu si Fantana alor Titei, au scos la iveala un bogat si variat material osteologic animal, datand din Perioada Cuaternara” (1,7-1,9 milioane ani).Aici ,,au fost identificate pana in prezent, minimum 25 specii de mamifere”. Tot aici s-au descoperit cele mai vechi unelte de lucru de pe teritoriul Daco-Romaniei:,,oasa de animale sparte si fasonate pentru a fi folosite la strapuns, taiat, despicat, razuit si zdrobit [...]. Aceste descoperiri au situat zona Bugiulesti printre vetrele de antropogeneza din Europa, ca una dintre cele mai vechi statiuni ale hominizilor de pe continentul nostru. In enumerarea cercetarilor consacrate celor mai vechi unelte de pe teritoriul romanesc a constituit-o o descoperire a resturilor fosile ale insisi hominizilor care le-au confectionat si le-au folosit si carora oamenii de stiinta le-au dat denumirea de AUSTRALANTHROPUS OLTENIENSIS”.
O alta categorie de unelte, cioplite din silex- ,,cele mai vechi gasite la noi, dateaza de aproximativ 600.000 de ani. Ele au fost descoperite pe valea Darjovului in Jud. Olt, pe valea Mozacului in Jud. Arges, si la Rahovita in Jud. Sibiu, si sunt asa numitele unelte de prund- bolovani de rau ciopliti astfel incat sa aiba o muchie taioasa sau un varf care sa poata fi utilizate pentru diverse operatii legate de obtinera si prepararea hranei [...]. Intr-o statiune paleolitica din Jud. Botosani, la Ripiceni, au aparut unelte realizate din aschii cioplite”. Alte relicve s-au gasit la marea necropola a dacilor liberi de la Valeni (Jud. Neamt), ca si in alte locuri. Consider ca asa-zisele influente din afara, apar ca o eroare de interpretare a cercetatorilor. Stramosii Daco-Romanilor sunt creatori si pastratori ai celor mai vechi elemente de cultura originala, incepand cu perioada matriarhala, de la care s-au adapat alte civilizatii laturalnice, desi nu s-a recunoscut acest fapt. Exemplu Hesiod. Stramosii Geto-dacilor au avut o straveche scriere. Viorica Mihai Enachiuc admite in epoca bronzului alemente de scriere geto-dacica. Ele insa sunt mult mai vechi.
Cu arhitecta Silvia Paun mergem pe urmele rabojului strabun, un important instrument de cultura al lumii dacice. Intr-un studiu concis, ea se opreste la ,,Grafia semnelor rabojului comparativ cu cea a unor scrieri vechi”. Urmarind diagrama sau ,,pentagrama magica -pitagoreica”, constatam ca pe teritoriul dacic, ea este mult mai veche decat Pitagora. Asa, la Chindia, in satul Pescari, Jud. Mehedinti, intre semnele grafice rupestre, se afla si pentagrama magica. Vechimea acestui semn a fost evaluata de cercetatorul V. Boroneant, la 3000 de ani; la Nuca, in Jud. Buzau, in fundul pesterii, acelasi semn apare impreuna cu altele cu o vechime de circa 4000 ani; la Ditrau, semnele grafice au circa 1400 de ani, iar la Basarabi, in asezarea rupestra, semnele grafice, intre care si diagrama magica, au fost evaluate la 1200 de ani.
Dar ceea ce a atras atentia savantilor din intrega lume asupra culturii Daco-Romane strabune, au fost in special cele trei tablite ceramice de la Tartaria, pe Mures, in Jud. Alba. ( http://youtube.com/watch?desktop_uri=%2Fwatch%34v%3DcNSBceh10BM&v=cNSBceh10BM ) S-au descoperit aici ,,resturi de asezari apartinand culturilor Turdas, Petresti si Cotofani. Intr-o groapa cu materiale de tip Turdas, au fost descoperite cateva figurine de lut ars si de alabastru, precum si trei placute de lut ars, dintre care doua sunt acoperite cu semne de caracter pictographic si se presupune ca redau texte stravechi. Unele semne de la Tartaria prezinta analogii cu cele de pe tabletele descoperite la Uruk-Warka IV (Mesopotamia Inferioara). In cea de a treia placuta este redat un om care merge in urma cu doua animale cornute. Pentru teritoriul Daco-roman, aceasta descoperire a fost socotita ca fiind de o importanta deosebita si comentata cu viu interes de marii sumerologi ai lumii. Avand in vedere documentatia clara de circa 4000 de ani, adusa de arhitecta Silvia Paun, in legatura cu ,,rabojul” dacic, presupunerea ca tablitele mentionate mai sus ar fi fost aduse de aiurea, cade de la sine.
Cel mai mare tracolog al lumii, Prof. Dr. I. C. Dragan, sublinia in 1980, la al XV-lea Congres mondial de stiinte istorice, la Bucuresti, ca in jurul
Dunarii Carpatice s-a dezvoltat poporul Trac si de aici a ajuns in ,,Peninsula Iberica si chiar America. Aheii si Dorienii au pornit de la Dunare”. Era de fapt cel mai numeris popor din antichitate, dupa acela al indienilor. Tot Iosif Constantin Dragan sintetiza istoria multimilenara a poporului Daco-Roman, incepand cu stramosii Geto-Dacilor, din trupul carora ,,s-au desprins triburi care s-au deplasat spre est pana la Nipru (Marea Caspica – Ad-Ler), raspandind cultura lor Cucuteni (sau Tripoli cum o numesc vecinii mai noi); apoi au extins civilizatia bronzului si a fierului, denumita Hallstadt, spre nord
, in Carpati, pana la Marea Baltica, unde (Polonia de azi) au creat orasul Getidava sau Vistula; s-au extins spre Vest in Panonia, pe Dunarea Centrala, descinzand in Latium si in Italia Centrala prin Etruscii veniti din Anatolia pe mare, ( ETRUSCAN AND PELASGIAN MONUMENTS OF ITALY by Coen Vonk-
http://www.theosophy-nw.org/theosnw/world/med/eu-vonk.htm ; ORIGINS OF THE ETRUSCANS -
http://www.applet-magic.com/etruscans.htm ) ca si in Iberia, cunoscuti sub numele de Tardesi-Turdetani, unde au dezvoltat prima civilizatie iberica; in sfarsit in sud, in toata peninsule Haemusului, prin Pelasgi, Achei si Dorieni, iar inaintea lor prin Dardanii fondatori ai Troiei. Luvitii, Hititii si Armenii plecati de la Dunare au poposit si s-au raspandit pana in Palestina, stabilindu-se in regiunea Gaza a lui Goliath. Dunarea precum si Nilul pentru Egiptni, a fost leaganul Europenilor Traci si Celti, care au impanzit Europa si, in special zona mediteraneeana, pe toata intinderea ei, de la est la vest”. Centrul acestui mare popor era Corona montium (Transilvania Actuala). Generalul N. Portocala, in lucrarea ,,Din preistoria Daciei si a vechilor civilizatii”, ajunge la concluzia ca ,,prima civilizatie a primului mare popor al lumii s-a intemeiat in Dacia”.
Cercetatorul tracolog I. Popescu Puturi, in continuarea serialului Pe urmele stramosilor, ne prezinta capitolul ,,Vechea Europa”. Este de fapt o sinteza a concluziei reputatei ,,cercetatoare americana Marija Gimbutas”, ca Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre 6500-3500i.H.” In ceea ce priveste figurinele de lut, desi au ,,unele afinitati cu cele cunoscute din Mesopotamia”, cele din Daco-Romania nu pot fi un rezultat al ,,importurilor” si ,,migratiei” din aceasta zona.[...]
Oricum , rabojul, cele trei tablite de la Tartaria de pe Mures au determinat pe cercetatorii romani si straini ( N. Vasa din Cluj, Stefan Andreescu -Bucuresti, Vladimir Georgiev din Bulgaria, savantul Boris Perlev, T.S. Passek, V. Titov, sumerologul sovietis A.Kifisim, poetul Andrei Nadirov din Leningrad, Lydia Lovendal Papae, Nicolae Miulescu, Viorica Enachiuc -Mihai, C. Olaru, Ariton Vraciu, Paul Lazar Tonciulescu, Constantin Daniel, Alexandru Stanciulescu Barda, A. Lazlo, Marija Gimbutas), sa traga concluzia ca in Dacia a fost cu adevarat cel mai vechi centru cultural din intreaga lume, din cele cunoscute pana in prezent. Vladimir Georgiev
spune ca tablitele de la Tartaria sunt ,,mai vechi cu un mileniu decat monumentele scrierii sumeriene”. Ar fi lipsit de sens sa nu impartasim concluzia sumerologului sovietic A. Kifisim, care a publicat si o harta special intocmita, incare demonstreaza ca ,,stramosii romanilor de azi au exercitat o influenta puternica asupra culturii intregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului si chiar a Chinei.
(DACII DE-A LUNGUL MILENIILOR de Preot Cercetator Istoric DUMITRU BALASA)
Sursa : pintilie nicolae, http://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2012/05/26/dacii-descendentii-pelasgilor-cea-mai-veche-civilizatie-a-europei/

 

Latinitatea românilor, sustinuta de unii istorici

Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII. Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.
columna-traiana
Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că “aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.
La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi “blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar “vlahii“, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.
Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană“, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.
Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele “Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: “De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul“. Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor.
Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.
Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi considera pe români “incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către “naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.
În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii “agricultura şi plăcerile lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).
Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.
Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini -Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.
Sursa : Mariana Gavrila, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

 

Băile Herculane, ne contempla 2 000 de ani de istorie

448px-http://georgevlaescu.wordpress.com/wp-admin/paid-upgrades.php?product=1003&view=purchase&loc=admin-bar&ref=go-proB.Herculane_mai_2007_1

Originea Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Numele stațiunii de care este legat si numele societății noastre, vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală.
Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.C., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.
Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. După 1718 (Pacea de la Passarovitz) începe istoria modernă și contemporană a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului austriac. Din 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant. Se cuvine să pomenim aici de faptul că în anul 1999, Termele Romane cuprinse în monumentala construcție a hotelului Roman au fost redate, după 2000 de ani, în circuitul turistic astfel încât vizitatorii hotelului au posibilitatea să urmeze tratamentul balnear în aceleași condiții cu cele ale guvernatorului provinciei, generalul roman Marcus Aurelius Pius. După retragerea administrației și armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, sub presiunea populațiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucirile din vremea romană. În 1736, generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului din partea împăratului Carol al VI-lea, reclădește băile și menționează existența termelor lui Hercules, Higeea și Esculap. Izvorul cu cel mai mare debit este Hercules, care are emergenta sub Hotelul Roman și acolo se înscrie în hartă Baia nr. 9. Stațiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta. În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sisi) scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezență distinctă și încântătoare. În stațiune există Muzeul Nicolae Cena, ale cărui colecții au început să fie constituite începând cu anul 1922.
Existența neîntreruptă de două milenii a stațiunii Băile Herculane a fost favorizată de eficacitatea miraculoasă a izvoarelor termale, fiind socotite un „dar al zeilor” dar și de pitoreasca așezare a stațiunii într-o vale adăpostită de munți, de o frumusețe aparte. Dotarea tehnico-edilitară de prim rang la un confort de înaltă ținută și bogata diversificare a metodelor de tratament de la cura balneară clasică la diverse metode de fizio și electroterapie, masaje, acupunctură, etc. au conferit acestei stațiuni un înalt grad de atractivitate. Multiplele mijloace de recreare și divertisment, restaurante, baruri, terase de vară, bazine de înot cu apă termală, saună, masaj, biliard, etc. – precum și posibilitățile de drumeție și excursii în stațiune și pe Valea Cernei, constituie o atracție în plus pentru vizitatorii orașului stațiune balneară Băile Herculane
Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă
acua-parc-baile-herculane

 

HARTA MUNTILOR NOSTRI

HARTI CU MUNTII NOSTRII, CU CEI MAI FRUMOSI SI MAGNIFICI MUNTI DIN LUME !

CARPATII MERIDIONALI
carpatii-meridionali1
800px-Transsilvanische_Alpen_Gliederung_Skizze

CARPATII OCCIDENTALI
carpatii-occidentali1

CARPATII ORIENTALI

carpatii-orientali1

 

Povestea amazoanelor, intre mit si realitate

Se spune ca orice poveste contine un sambure de adevar si ca tot ceea ce omul imagineaza are undeva, intr-una din cele trei dimensiuni ale timpului, o corespondenta cu realitatea. Daca pana in urma cu numai cativa ani, asemena eroilor mitologici precum Hercule, Tezeu si Ahile, amazoanele erau privite exclusiv drept rod al fanteziei creatoare antice, cele mai recente descoperiri incep sa le dea dimensiunea unui fenomen istoric. Desi existenta femeilor razboinice este in continuare supusa scepticismului si speculatiilor, chestiunea a inceput sa fie tratata cu seriozitate de specialisti, care cred ca se afla in pragul unor descoperiri de proportii, ce ar putea confirma o parte a legendelor Greciei Antice.
Fiicele razboiului
Nu exista documente oficiale care sa ateste existenta si faptele de vitejie ale amazoanelor, asa cum nu exista dovezi ale fiintarii personajelor din basmele populare. Sursele care vorbesc despre curajul salbatic al descendentelor lui Ares, despre setea lor de sange si despre stilul de viata crud al membrelor ritului amazonian sunt aceleasi care prezinta povestea fantastica a zeilor olimpieni sau cele douasprezece munci ale lui Hercule. De aceea, prezentarea amazoanelor este intr-o buna masura expunerea unor povesti stravechi acreditate cu oarecare incredere, apartinand unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot.
Mitologia greaca le atribuie amazoanelor titulatura de fiice ale lui Ares, zeul elen al razboiului, si ale nimfei Armonia, doua portrete contrastante, menite sa sugereze forta si vitejia barbateasca in delicatetea trupului femeiesc. Unele scrieri sprijina aceasta plamadire fantezista, in timp ce altele vorbesc despre revolutia sexuala a unui trib din vechime ca sursa a devenirii amazoanelor. Fie ca s-au nascut din zei, fie ca erau femeile rasculate impotriva barbatilor, ucigandu-i si impunandu-si suprematia asupra lor, amazoanele s-au constituit intr-un trib de femei guvernat dupa legile unui matriarhat crunt si sangeros. Dimensiunea lor epica este data indeosebi de relatarile referitoare la implicarea in episoade importante ale miturilor antichitatii, precum Razboiul Troian, cucerirea Atlantidei sau aventurile lui Hercule.

Fiind personaje mitologice, nu se poate vorbi despre o incadrare cronologica a amazoanelor, insa, din punct de vedere geografic, exista numeroase surse care le amplaseaza originile in bazinul Marii Negre. Tendintele expansioniste si nevoia de sange le-au impins, insa, campaniile militare pana in zone ca Libia, Thermiscrya, sau Anatolia de astazi, si chiar in regiunea mongola a Eurasiei. Trib femeiesc, dar ghidandu-se dupa obiceiuri barbatesti, activitatea principala a amazoanelor se desfasura in limitele vanatorii si ale razboiului. Armele de lupta folosite de ele erau arcul, sulita si toporul, iar pentru aparare foloseau scutul ascutit, cunoscut sub denumirea de “pelta”. Diversi cronicari medievali si renascentisti acrediteaza amazoanele cu inventarea toporului de razboi, fapt in legatura cu care nu intarzie sa-si exprime uimirea. “Poate cea mai barbateasca arma de razboi a fost inventata de niste femei”, se mira in urma cu cinci secole renumitul spadasin Paulus Hector Mair. Vestimentatia lor este mai putin mentionata in izvoare istorice si mai degraba sugerata in numeroase artefacte de origine greceasca, care, in functie de perioada aparitiei, le infatiseaza diferit. Primele sculpturi le dezvaluie intr-o imbracaminte razboinica, inspirata din uniforma de lupta a zeitei Atena, amazoanele purtand coifuri. Reprezentari mai tarzii le prezinta dupa modelul lui Artemis (sora geamana a lui Apollo), arborand rochii subtiri, pentru o mobilitate ridicata, iar cele mai recente statui trimit la tendintele vestimentare ale persilor. De obicei, sunt reprezentate calarind, dar si ca pedestrasi, iar in multe picturile sunt accesorizate cu cate un singur cercel.
Mostenirea Amazonului
Se crede ca etimologia cuvantului “amazoana” provine de la termenul iranian sau persan “ha-mazan” sau “hamazakaran”, care inseamna “a face razboi”. Printre greci insa, se pare ca termenul “amazan” era folosit cu insemnatatea “fara san”. Ambele versiuni sunt viabile, atat pentru ca amazoanele erau niste razboinice aprige, cat si pentru traditia lor bine cunoscuta de taiere sau ardere a sanului drept al fetitelor, pentru o mai buna folosire a arcului si o manuire mai iscusita a sulitei. Hipocrat le descrie astfel: “Nu au sanul drept. In timp ce sunt inca mici, mamale lor inrosesc in foc un instrument din bronz special construit si il aplica pe sanul drept pentru a-l cauteriza si a-i opri dezvoltarea, iar toata forta sa se canalizeze spre brat si spre umar.
” Unele izvoare spun ca amazoanele isi extirpau singure sanii fie pentru a se intari, fie in lupta, pentru a-si ingrozi dusmanii. Operele de arta, totusi, nu le infatiseaza mutilate, amazoanele fiind mereu sculptate sau pictate cu ambii sani, desi in mod frecvent cel drept este acoperit. In Iliada, ele sunt numite Antianeira (“cele care se lupta precum barbatii”), iar in scita erau denumite Oiorpata, termen pe care Herodot l-a tradus in greaca prin “Androktone”, “ucigase de barbati”. Legatura dintre amazoane si regiunea sud-americana cu acelasi nume este lesne de intuit si are chiar origini istorice. In perioda marilor explorari geografice, mai exact in anul 1542, Francisco de Orellana a fost trimis impreuna cu 48 de luptatori de catre cuceritorul statului Peru, Francisco Pizarro, sa exploreze Amazonul. In timpul expeditiei, au avut loc numeroase infruntari cu razboinicele locului, inarmate cu arcuri si sageti, femei musculoase, cu trasaturi masculine, extrem de combative, care i-au inspaimantat pe spanioli. Evenimentul i-a determinat pe conquistadori sa aloce atat fluviului cat si intregii paduri tropicale denumirea legendarelor luptatoare.
Niciun barbat, doua regine
In ceea ce priveste relatia cu sexul opus, informatiile sunt impartite, dar este unanim acceptat faptul ca barbatii nu erau bine vazuti de amazoane. De asemenea, acestora nu le era permis sa convietuiasca in aceleasi comunitati cu femeile razboinice sau sa aiba relatii sexuale cu ele. Legenda spune ca o singura data pe an, pentru a preveni extinctia sau pentru a-si largi randurile, amazoanele vizitau un trib invecinat format numai din barbati, de unde ii alegeau pe cei mai aratosi pentru a procrea cu ei. Unele scrieri marturisesc ca acestia erau rapiti, violati si ucisi, dar exista izvoare care prezinta consumarea evenimentului pe cale amiabila. Daca vlastarii nascuti in urma contactului erau baieti, acestia erau fie ucisi, fie retinuti pentru perpetuare si slujire sau incredintati tatilor. Fetele erau pastrate si crescute de mamele lor, initiate in agricultura si antrenate in vanatoare si in arta razboiului. Unele izvoare nu sunt atat de categorice in privinta autonomiei amazoanelor si, desi le prezinta ca dominante in comunitate, nu elimina cu totul barbatii din cercul lor, care ar fi fost indeletniciti cu treburile casei si cu ingrijirea copiilor.

Despre cultura si oranduirea amazoanelor scrierile nu lasa sa se inteleaga prea multe lucruri, dar este bine cunoscut faptul ca aveau o guvernare duala, sau fragmentata, tribul fiind condus de doua regine in acelasi timp. Una dintre ele raspundea de bunul mers al comunitatii, de organizarea interna si de activitatile domestice, iar cealalta coordona bataliile si chestiunile de razboi. Hipolitia si sora sa, Antiopa sunt cele mai viteze regine ale amazoanelor despre care vorbesc legendele. In cazul Antiopei, unele versiuni mitologice inainteaza ideea ca aceasta ar fi fost singura amazoana care s-ar fi maritat vreodata, ca urmare a rapirii sale de catre Tezeu. Tot mitologia spune ca sub o conducere atat de prolifica, amazoanele nu se dadeau in laturi de la cele mai nebunesti razboaie, atacand de nu mai putin de cinci ori chiar cetatea Atenei. Lupta dintre atenieni si amazoane este adesea comemorata in artefacte si in basoreliefuri din marmura, precum cele de la Partheon sau sculpturile din Hallicarnas. Plutarh spune ca atat in Chalkis, cat si in Atena a existat cate un Amazoneum, lacas al amazoanelor ce continea morminte ale acestora cat si obiecte de cult. La Atena se faceau sacrificii in cinstea amazoanelor, iar fecioarele grecoaice prestau anual un dans ritualic cu arme si scuturi, stabilit de Hipolitia.

Se pare ca exista mentiuni ale amazoanelor si in manuscrisele care povestesc istoria Imperiului Roman. Cezar amintea Senatului ca intr-o buna masura cucerirea unei portiuni importante a Asiei a fost realizata cu ajutorul reginei asiriene Semiramida si al amazoanelor. Desi Strabon se arata sceptic cu privire la existenta lor, amazoanele continua sa fie mentionate in izvoade pana spre sfarsitul antichitatii, iar cativa clerici vorbesc si astazi despre ele ca despre persoane reale.
Urme vagi
Cercetarea problematicii amazoanelor este extrem de restransa si momentan plina de contradictii. Spre exemplu, conform izvoarelor elene, desi grecii insisi le stabileau originea in bazinul Marii Negre, atunci cand ei au ajuns in aceasta regiune, nu au gasit nicio urma a amazoanelor. Pentru a compensa discrepanta, a fost creat mitul lui Hercule si al Hippolitiei, spre a le explica disparitia. In conformitate cu legenda, Hercule a condus o expeditie pe teritoriul ocupat de amazoane pentru a obtine centura Reginei Hippolitia, iar in aceasta incercare, el a reusit sa invinga si sa alunge toata stirpea amazoanelor, eliberand acele locuri de suprematia lor. Diodorus, un istoric elen antic, povesteste cum amazoanele au cucerit Atlantida, fiind ajutate de Perseu sa-i ucida pe gorgoni, iar in Razboiul Troian sunt de asemenea mentionate, cand, dupa ce Ahile o omoara pe regina amazoana Panthesilia, vazandu-i frumusetea de sub vesminte, se indragosteste de ea.

Se crede ca superioritatea in lupta a amazoanelor a fost data de faptul ca aceste femei au calarit inaintea grecilor si au imblanzit caii chiar inainte ca oricine altcineva sa o poata face, lucru care le-a dat un ascendent vizibil in lupta. In incercarea de identificare a unor piste care sa duca spre originile lor, s-a nacut in repetate randuri chiar suspiciunea unei oarecare legaturi intre amazoane si Sparta, crezandu-se ca femeile spartane si-ar fi putut avea originile in triburile de amazoane. O femeie spartana trebuia sa fie neinfricata si capabila sa-si apere caminul si chiar tara. De asemenea, atat spartanii, cat si amazoanele o adorau pe Artemis, zeita greaca a vanatorii, iar, ca si in cazul amazoanelor, si in Sparta se pare ca domina matriarhatul. Este de asemenea, posibil ca Lycurgus, legiferatorul Spartan, auzind de povestea amazoanelor, sa decreteze cresterea fiicelor Spartei in spiritul razboiului si al duritatii, intuind o consolidare eficienta a sistemului defensiv in acest fel.

Istoricul grec Plutarh (46-125 d.Hr.) conchide ca amazoanele nu au existat ca o specie distincta de femei razboinice ci, mai degraba, ca femei ce ii secondau pe barbati in batalii. Unii invatati cred chiar ca femeile erau de fapt barbati, soldati persani care isi radeau barbile si se imbracau ca niste femei. Majoritatea speculatiilor au inceput insa sa fie imprastiate in urma cu numai cativa ani, cand sapaturile arheologice au sugerat ca amazoanele nu au fost personaje mitologice. Sapaturile efectuate in muntii Altai, de pe teritoriul Mongoliei, au dezvaluit unele dovezi destul de solide conform carora chiar au existat triburi de femei. In 1993, Natalia Polosmaka a pornit spre Platoul Ukok, localizat la granita dintre China, Rusia, Kazakhstan si Mongolia. Polosmak si echipa sa de arheologi au dezgropat un “kurgan”, o structura funerara a poporului antic Pazyryk, in care au fost descoperite ramasitele unei femei. Aceasta era inalta de aproximativ 1.75 metri, mumificata controlat si prezenta tatuaje elaborate pe pielea extrem de bine prezervata. Trupul ei era inconjurat de numeroase obiecte, inclusiv un coif de lupta cu pene, iar cosciugul sau era confectionat dintr-un trunchi intreg de conifer. Descoperirea a fost datata in jurul secolului V i.Hr., in perioada lui Herodot, iar mumia a fost botezata “Fecioara siberiana de gheata”. Aceasta este doar una dintre multele descoperiri similare care au contribuit la intregirea informatiilor referitoare la nomazii din Eurasia din perioada Greciei Antice. In urma descoperirii lui Polosmak, alte morminte sapate au dezvaluit continuturi asemanatoare, trupuri mumificate cu tatuaje complexe, unele ingropate alaturi de cai, iar in unele cazuri, femei si barbati, ingropati cu arme. Unele oseminte indica o deformare a oaselor picioarelor, ceea ce tradeaza o lunga activitate ecvestra. Altele prezinta rani in urma unor lovituri extreme de violente.

Se speculeaza ca “fecioara de gheata” si tribul sau ar fi fost de origine scita. Acesti nomazi s-au stabilit in zona de nord a Turciei de azi si in bazinul Marii Negre in perioada secolului VII i.Hr., continunadu-si cuceririle pana in secolul V i.Hr. Scitii cunosteau bine arta ecvestra si aveau o traditie artistica expansionista. Numeroasele similitudini intre stilul artistic si cel de viata al fecioarei de gheata si cele ale scitilor, nasc intrebarea daca nu cumva amazoanele erau doar femei scite care luptau impreuna cu barbatii lor. Erau o parte din tribul original scit care a ales sa traiasca dupa regulile aspre care au nascut legendele grecesti, sau mitul lor a fost o exagerare generata de importanta majora acordata de sciti femeilor lor razboinice?
Amazoanele istoriei
Desi mitul amazoanelor poate fi doar o hiperbola a femeilor viteze si luptatoare dus la extrem, notiunea de femeie-razbonica nu este deloc straina istoriei inregistrate inca de acum 3.500 de ani. Atat Biblia, cat si numeroase izvoare si scrieri istorice mentioneaza numeroase cazuri de femei participante la diferitele razboaie ale umanitatii. In Roma se pare ca se impamantenise destul de serios practica luptelor intre gladiatori femei si chiar intre femei si barbati, in arena insangerata a Colloseumului. De asemenea, femeile celte faceau diferite aliante cu diverse grupari de barbati si duceau impreuna cu acestia lupte aprige impotriva adversarilor. Printese si regine vikinge si saxone au condus invazii si campanii militare de cucerire a unor teritorii, iar in secolele XI-XV, numeroase femei aristocrate au stat in fruntea multor miscari care s-au soldat cu mii de victime. Un nume rasunator este chiar cel al Ioanei D’Arc, eroina nationala a Frantei, care a luptat pentru redobandirea pamanturilor franceze de sub ocupatia Angliei, in preajma anului 1430. Nici secolele urmatoare nu au ramas neatinse de armele manuite de femei, iar din secolul XX si pana astazi, tot mai multe reprezentante ale sexului frumos au inceput sa fie integrate oficial in sistemele militare, devenind forte defensive sau ofensive, trupe de sol sau piloti, rebele, partizane si practicante ale diferitelor stiluri de arte martiale.

Un exemplu foarte inedit si exotic al folosirii femeilor in scopuri militare vine chiar din Libia, unde liderul Muammar al-Gaddafi si-a format garda personala numai din femei virgine, antrenate sever in arta razboiului si a luptei. In timp ce toate aceste femei care il inconjoara pe colonel sunt machiate, parfumate si dichisite, poarta pe umar si la brau mitraliere sau pistoale, fiind gata sa suprime pe loc orice posibila amenintare la adresa conducatorului lor. Adesea, in deplasarile sale in tari straine, Gaddafi se insoteste de nu mai putin de 200 de garzi de corp, o mica armata personala, alcatuita exclusiv din femei, imbracate in haine de guerilla si inarmate “pana in dinti”.

Nu se stie inca daca amazoanele sunt doar un mit, o inspiratie dintr-o sursa reala mai putin extraordinara decat povestea sau intru totul o nascocire, insa ideea pe care mitul o inainteaza nu este una straina trecutului, prezentului si probabil viitorului. Femei razboinice au existat si chiar daca sabia lor nu a rasturnat lumea, asa cum se crede ca aproape ar fi reusit amazoanele, implicarea lor mai mult sau mai putin diplomata in cursul istoriei a dat cu siguranta turnuri nebanuite mersului si destinului umanitatii.
Sursa : Alexandru Safta , http://www.descopera.ro/

 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,055 other followers