RSS

Category Archives: ANTICHITATE. ISTORIE, MITURI SI LEGENDE

Omul despre care se spunea că a trăit peste 300 de ani

„Omul care a descoperit secretul nemuririi. Povestea contelui despre care se spunea că a trăit peste 300 de ani 

Unul dintre cele mai controversate personaje ale secolului al XVIII-lea a fost un conte francez despre care se spunea că este nemuritor. Numeroase mărturii de pe parcursul a cel puţin 100 de ani arată că nobilul francez nu mai îmbătrânea şi că ar fi avut cel puţin 300 de ani. Ştiri pe aceeaşi temă Omul care vrea să omoare moartea În secolul al XVIII-lea, numit şi ”Secolul luminilor” datorită numeroşilor învăţaţi şi inventatori care deschideau zorii lumii moderne, a trăit un personaj care a uimit întreaga Europă.

646x4044-300x187Numele lui nu este cunoscut cu exactitate, doar rangurile şi locurile prin care a trecut. Asociat cu francmasoneria şi societăţile secrete, contele de Saint-Germain, cum a rămas cunoscut în istorie, era considerat, în special de nobilime, nemuritor. Într-o epocă a invenţiilor, misterele achimiei încă fascinau. Iar una dintre cele mai mari dorinţe ale umanităţii a fost obţinerea secretului nemuririi. După cum arată mărturiile de secol XVIII, contele de Saint Germain ar fi reuşit să o şi obţină. Prezenţa sa este atestată timp de aproape două secole, iar vârsta lui era mereu aceeaşi, în jur de 45 de ani. De altfel, niciun alt interlocutor nu l-a cunoscut la o altă vârstă. Acest personaj misterios care ar avea rădăcini în Transilvania a stârnit imaginaţia contemporanilor săi, dar şi a diferiţilor autori care au încercat să-i dezlege misterele. Omul care a fost peste tot Contele de Saint-Germain, aşa cum este cunoscut în istorie, era un un om fără trecut. Numele complet de altfel nu-i era cunoscut cu exactitate, apărând ba ca Robert, fie ca Pasque. În orice caz, aşa numitul conte de Saint-Germain, cum este descris în documentele vremii, era un personaj misterios, care apărea şi dispărea în diferite locuri din Europa. Totodată, este omniprezent pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, fiind mereu în prezenţa marilor monarhi, a filosofilor, dar şi a personajelor cunoscute ale epocii. Cel mai probabil, contele de Saint Germain a participat la toate evenimentele majore ale epocii. Contele de Saint Germain apare pentru prima dată menţionat, aşa cum arată ”Enciclopedia Britannica”, într-o scrisoare din 1743 a englezului Horace Walpole care arată că acest personaj a fost arestat ca spion al iacobiţilor (n.r. – partidă catolică şi regalistă opusă protestanţilor republicani englezi). Fapt care arată clar că acest conte de Saint Germain era catolic şi pe deasupra un susţinător al nobilimii şi monarhiei. În anul 1748 contele de Saint Germain este atestat la curtea franceză. Ajunge în mod misterios în anturajul regelui Louis al XV lea dar mai ales în graţiile doamnei de Pompadour, amanta monarhului francez.

627x01-202x300

 

 

 

 

 

 

 

 

Ludovic al XV-lea FOTO wikipedia.org

Îndeplineşte numeroase funcţii, primind pământ şi castele. Este unul dintre cei mai eficienţi spioni ai regelui şi omul trimis în tot felul de misiuni secrete. Este îndepărtat de la curte de ducele de Choiseul care-l invidia. Contele de Saint Germain bântuie întrega Europă. Pleacă în Anglia din nou, ajunge apoi în Rusia, unde în 1762 ajută la răsturnarea ţarului Petru al II lea şi este unul dintre cei care o pun pe tron pe Ecaterina a II Cea Mare. Ba chiar îi este încredinţată şi supervizarea armatei în Rusia în timpul războiului cu turcii. Dispare şi de la curtea Rusiei şi ajunge cu misiuni de spionaj în Olanda la Haga. În special încerca să negocieze pacea dintre Anglia şi Franţa. Nu după mult timp în 1774 apare din nou la curtea Franţei,unde este un fel de sfătuitot militar regal în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Umblă apoi prin Italia, India şi în cele din urmă în Germania unde este atestat de corespondenţa vremii la curtea prinţului Carol de Hesse-Cassel. Pe scurt, acest uimitor personaj s-a plimbat pe la toate curţile Europei, iar după cum arată scrisorile, dar şi lucrarea lui Isabel Cooper-Oakley, dedicată acestui conte de Saint Germain, era un apropiat al tuturor marilor personalităţi ale vremii. ”Trebuie notat cu atenţie că toţi prietenii personali ai domnului de Saint Germain erau în poziţii înalte, în special austrieci şi unguri, toţi oameni cu rang înalt şi familii nobile. Printre ei îi găsim pe prinţul Kaunitz, prinţul Ferdinand Lobkowitz, Graf Zobor, Graf Maximilian Joseph von Lamberg”, preciza autoarea. La aceştia se adaugă şi Ecaterina a II cea Mare, regele Ludovic al XV lea, doamna de Pompadour şi alte notabilităţi ale vremii. Contele de Saint Germain a participat la războaie, revoluţii şi a mers pe trei continente. Era pictor, compozitor şi cunoştea toate limbile Europei Uimitorul conte de Saint Germain era un adevărat erudit şi a reuşit să-şi uimească contemporanii, inclusiv pe cei mai mari filosofi ai epocii. Una dintre cele mai interesante descrieri a contelui de Saint Germain, vine din partea renumitului Casanova. ” Saint Germain era o minune şi totdeauna ţinta să uimească lumea din jurul său, ceea ce reuşea de minune. Era un învăţat, lingvist, muzician, chimist, un arătos şi un bărbat perfect pentru iubirea femeilor”, preciza Casanova după o întâlnire la Paris în 1757.

627x0-a-233x300

 

 

 

 

 

 

 

 

Casanova l-a cunoscut pe contele de Saint Germain FOTO wikipedia.org

În acea perioadă contele de Saint Germain era în graţiile doamnei de Pompadour. Totodată, se spunea că acest conte de Saint Germain cunoştea toate limbile Europei. Vorbea fluent franceză, germană, engleză, olandeză, rusă, spaniolă, portugheză, dar şi chineză, latină, arabă şi cunoştea sanscrita şi vechea greacă. ” Vorbeşte germană şi franceză la fel de fluent ca italiana şi se exprimă foarte bine în engleză. Este priceput la toate artele şi ştiinţele, este un bun chimist, un virtuoz al muzicii şi un companion agreeabil”, era prezentat în ”Brussels’ Gazette” din 1760. Era un cunoscut violonist şi culmea au şi rămas multe din lucrările sale, considerate foarte bune. Aceste compoziţii muzicale sunt prezentate în lucrarea lui Jean Overton-Fuller, ”Contele de Saint Germain”. Totodată era şi pictor destul de apreciat. ” A apărut la curtea Franţei cu mult înaintea mea. Era în 1743 şi zvonul că un străin a apărut la curtea Franţei. Era extrem de bogat dacă este să ne luăm după mulţimea bijuteriilor sale magnifice. De unde a venit? Nimeni nu va putea niciodată să spună. Figura lui impunătoare, intelectul său, prestanţa te izbeau la prima vedere.”, scria doamna d’Adhémar în jurnalul său. Alchimistul nemuritor Contele era frumos, elegant, foarte bogat cum spune doamna d’Adhémar, era un erudit, cunoştea limbi srăine, ştiinţe şi medicină. Uimea şi pe cei mai mari savanţi ai epocii. Cu toate acestea, era un personaj misterios. Nimeni nu ştia de unde vine, când s-a născut şi unde. Lumea a ajuns la concluzia că este nemuritor, fiindcă în decursul unui secol este descris ca având 45 de ani şi nimeni nu l-a văzut copil sau bătrân. Până şi reputatul filosof iluminist Voltaire mărturisea stupefiat că acest personaj este nemuritor.

627x0-b-273x300

 

 

 

 

 

 

 

 

Doamna de Pompadour îl proteja pe conte FOTO thehistorychiks.com
”Este un om care nu moare niciodată şi care ştie totul”, spunea despre el Voltaire. Totodată circula în secolul al XVII lea întâmplarea descrisă de bătrâna contesă de Georgy. Contesa vizitase pe doamna de Pompadour în 1760 şi îl găsise acolo şi pe aşa zisul conte de Saint Germain. Discuţia este povestită apoi în scris de o rudă a contesei. Mărturia consemnează faptul că bătrâna contesă observase că acest conte de Saint Germain semăna cu un alt personaj, care purta acelaşi nume, dar pe care-l cunoscuse în urmă cu 50 de ani în Veneţia. „Aveţi vă rog amabilitatea să-mi spuneţi dacă tatăl dumneavoastră a fost în Veneţia în anul 1710.” I-a spus contesa contelui de Saint Germain. Nu doamnă. Mi-am pierdut de mult tatăl, dar eu am stat în Veneţia la sfârşitul secolului trecut şi la începutul acestuia. Am avut onoarea de a te curta atunci şi dumneavoastră aţi fost atât de amabilă ca să-mi ascultaţi câteva bacarole pe care le-am compus şi pe care apoi le-am cântat împreună”, a răspuns acesta. ”Dar este imposibil. Contele de Saint Germain pe care-l cunoşteam atunci avea cel puţin 45 de ani. Şi asta este vârsta dumneavoastră în prezent”, a replicat contesa. ”Sunt foarte bătrân doamnă”, a adăugat contele. ”«Dar înseamnă că ai cel puţin 100 de ani», a precizat aceasta. «Nu este exclus», a concluzionat contele“, se arată în dialogul dintre cei doi publicat şi de Isabel Cooper-Oakley în lucrarea dedicată contelui. Mai mult decât atât, zvonurile umblau şi precizau că acest conte ar fi fost născut în vremea lui Hristos şi că avea peste 1.000 de ani. Apoi alte mărturii pe tot parcursul secolului în prezintă la vârstă constantă, în jur de 45 de ani. De exemplu, contesa d’Adhémar precizează că contele de Saint Germain avea 45 de ani când a vorbit cu el, în 1821, adică la mai bine de 60 de ani de la întâlnirea cu contesa de Georgy la doamna de Pompadour. ”L-am văzut pe Saint Germain din nou, de fiecare dată spre uimirea mea. L-am văzut când regina a fost omorâtă pe 18 Brumar, apoi după uciderea ducelui de dEnghien în ianuarie 1815 şi chiar în ajunul uciderii ducelui de Berry”, mărturisea aceasta. ”Nemuritorul” conte de Saint Germain apare şi în memoriile scriitorului şi jurnalistului englez Albert Vandam către sfârşitul secolului al XIX lea. ”Îşi spunea Maiorul Fraser, locuia singur şi nu avea familie. Arunca mereu cu banii, cu toate că sursa averii sale este un mister pentru toată lumea. Posedă cunoştinţe deosebite despre toate ţările şi culmea din toate perioadele”, scria englezul. Se presupune că acest misterios personaj cunoscut drept contele de Saint Germain era un alchimist care descoperise secretul aurului şi al nemuririi. Practic se spune că era capabil să facă prin reţete chimice doar de el cunoscute aur şi bijuterii la discreţie dar şi să obţină formula nemuririi. De altfel şi Casanova menţionează că acest conte de Saint Germain avea un laborator de alchimie pe care-l căra peste tot. ” Era cunoscător al fizicii şi un foarte bun chimist. Tatăl meu care este calificat să judece în acest domeniu este un mare admirator al abilităţilor sale. A descoperit un secret privind amestecarea culorilor, ceea ce crea un efect deosebit picturilor sale. Niciodată nu-şi dezvăluia secretele”, scria doamna de Genlis despre el. Totodată există şi mărturii privind capacitatea lui de a ”creşte” perle, de a crea şi curăţa diamante. Despre acest lucru şi fascinaţia regelui Ludovic al XV lea în legătură cu această artă este descrisă de doamna de Hausset în ”Viaţa privată a lui Ludovic al XV lea” Adevărul despre ”contele de Saint Germain” Acest misterios personaj despre care există atâtea mărturii şi căruia îi sunt atribuite atâtea calităţi supranaturale a stârnit şi interesul autorilor. A existat cu siguranţă, dar nimeni nu ştie cu adevărat cum îl chema, de unde venea şi ce origine avea. Dar mai ales de unde deţinea atâtea cunoştinţe şi cum reuşea să apară peste tot în Europa secolului al XVIII lea, dar mai ales în momente cheie ale istoriei. Isabel Cooper-Oakley arată în lucrea sa ”Contele de Saint Germain” că au fost luate în calcul mai multe variante privind originea sa. Mai precis se vehiculează că a fost fiul văduvei lui Carol al II lea cu bacher madrilen, apoi că a fost un evreu fie de origine alsaciană,fie portugheză, că a fost fiul unui colector de taxe în Rotondo ori fiul natural al regelui Portugaliei. Totuşi cea mai agreată variantă este aceea că a fost fiul lui Franz Leopold Rakoczy, adică cunoscut drept Francis al II lea Rakoczy, principele Transilvaniei. ” Ultima variantă este din punctul meu de vedere cea mai corectă, şi prin prisma celor mai de încredere surse care au putut fi găsite dar şi a altor informaţii credibile. Teoria este susţinută şi de Georg Hezekiel în ”Abenteuerliche Gesellen”„, precizează autoarea. Totodată Karl von Weber în cunoaşte la Leipzig tot sub această titulatură în 1777, ca prinţul Rakoczy.627x0-c-254x300

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Francisc al II lea Rakoczy presupusul tată al contelui FOTO wikipedia.org

Biografii contelui de Saint Germain arată clar că acesta era un mistic şi un aventurier şi că nu provenea în niciun caz din celebra familie Saint Germain şi că nici nu avea origini franţuzeşti. Casanova îl numea un mare şarlatan, iar alţii îl bănuiau că face avere măsluind la perfecţiune pietrele preţioase, încercând să-i convingă pe toţi că deţine secretul fabricării aurului. Casanova dar şi adversarul său ducele de Choiseul spuneau că acesta păcălea lumea spunând că deţine secretul aurului şi al nemuririi. Totodată alţi specialişti, precum Hezekiel, citaţi de Isabel Cooper-Oakley, au trasat o istorie clară şi veridică spun aceştia din punct de vedere istoric a acestui aşa zis conte de Saint Germain, care ar fi fost fiul şi fratele principelui Transilvaniei. „ Suntem înclinaţi să credem că acest conte de Saint Germain era fiul mai mic al prinţului Franz Leopold Ragoczy şi al prinţesei Charlotte Amalia of Hesse-Wahnfried. Franz Leopold s-a căsătorit în 1694 şi a avut doi fii, care au fost luaţi prizonieri de austrieci. Cel mai vârstnic fiu a primit mai târziu titlul de prinţ al Transilvaniei. Fiul mai mic nu a luat parte la aceste acţiuni” , este citat Hezekiel în ”Contele de Saint Germain”. În acest context fiul cel mic al principilor transilvăneni a rătăcit prin Europa ca mistic, alchimist, spion, ambasador şi a reuşit să-şi creeze numele unui nemuritor care a descoperit secretul fabricării aurului. Se spune că ar fi murit în Schleswig, în 1784. Cu toate acestea mărturii demne de încredere îl plasează la Paris în 1789, 1821 şi chiar 1870. Mason şi adept al artelor secrete Totodată este recunoscut faptul că acest ”conte de Saint Germain” era un mason dar şi un adept al artelor interzise. În ”Mémoires authentiques” ale aventurierului conte di Cagliostro iniţiatorul ”libermasoneriei”, se arată că cel care a iniţiat acest curent era de fapt contele de Saint Germain. Tot el iniţia pe doritori în artele secrete. Contele de Saint Germain era asociat şi rosicrucienii, ”cavalerii luminii”, illuminati şi templierii. Că acest conte de Saint Germain era deasemenea rosicrucian nu este îndoială. În mod constanta în literatura mistică şi masonică a ultimului secol sunt găsite dovezi privind legăturile intime dintre conte şi diferite personaje foarte importante ale ordinului din Ungaria şi Austria”, arată Isabel Cooper-Oakley. O serie de autori mistici bănuie că există o legătură între masonerie şi prezenţa contelui în momente cheie politice, în special răsturnări de regi, revoluţii sau moartea unor personaje. În orice caz contele de Saint Germain a rămas un pictor, politician şi compozitor de geniu, practic necunoscut. Nici la ora actuală nu-i este cunoscut numele dar şi modul în care a murit, sursa averii sale sau cu exactitate locul naşterii.”

Sursa http://adevarul.ro/locale/botosani/omul-descoperit-secretul-nemuririi-povestea-contelui-despre-spunea-trait-300-ani-1_56a4d54f37115986c6d8d710/index.html?ref=yfp

 

PRIMUL STAT COMUNIST DIN ISTORIA LUMII: REPUBLICA LUI URUKAGINA

A-URUKAGINA-1-225x300 Întâmplările despre care voi vorbi mai departe zac în abisurile întunecate ale istoriei şi este nevoie de nişte repere pentru ca să nu cădem pradă beţiei adâncurilor atunci când ne scufundăm în oceanul timpului pentru a ajunge până la ele.
Imaginați-vă, deci, stimați cititori, că ne aflăm pe teritoriul actualului Irak, în zorii civilizaţiei umane, în mijlocul poporului sumerian din cetatea-stat Lagaş.
Pământul este în mare parte nelocuit de oameni, arareori întâlneşti triburi sălbatice sau sate şi peşteri fortificate. Europa este acoperită cu păduri uriaşe şi luxuriante. Numărul oamenilor de pe planetă nu trece de patru milioane. Majoritatea acestora trăiesc încă în peşteri şi sunt sălbatici, se hrănesc cu fructe şi vânat, nu cunosc berea, nici pâinea, nici războiul de ţesut. Graniţele Lagașului sunt asaltate periodic de hoardele sălbatice ale akkadienilor, elamiţilor şi guteilor care ucid prizonierii şi-i mănâncă fiindcă sunt canibali.
Suntem în anul 2380 înainte de era noastră. Nu există Grecia, nu există Imperiul Persan și nu există Imperiul Roman. Există doar Egiptul faraonilor, care e o uniune de sate risipite de-a lungul Nilului.
Ne aflăm în Lagaș, primul oraş mare al lumii. Memphisul egiptean, va apare peste o mie de ani, Isus Cristos se va naşte peste 2380 de ani, Napoleon peste 4149 de ani şi Barack Obama peste 4341 de ani. Singurele oraşe de pe Pământ sunt cele de aici din Sumer : Uruk, Lagaş și Nippur.
UN SIMPLU ȚĂRAN AJUNGE GENERAL
Regatul Lagaș este condus de regele Lugalanda, un despot de o rară cruzime care în fiecare zi aruncă în închisori sau ordonă uciderea a zeci de nevinovați pentru a pune mâna pe averile lor sau pentru a le lua fiicele sau nevestele în haremul lui.
Lugalanda se află în fruntea unei aristocrații nobiliare care se ocupă cu războiul și cu cămătăria, dând aur și argint cu împrumut celor săraci care nemaiputând înapoia datoriile ajung sclavi.
Undeva, departe de zidurile Lagașului, un tânăr țăran pe nume Urukagina muncește din greu pe ogorul lui. Era ca și tatăl său, un simplu lucrător al pământului şi şi-a spus toată viaţa lui “om din popor”.
Într-un an secetos Urukagina nu a mai putut plăti dările. Gărzile regelui l-au schinguit și torturat, apoi i-au omorât familia. La urmă i-au dat foc casei, lăsându-l mai mult mort decât viu.
Când s-a trezit din leșin, Urukagina și-a îngropat morții și s-a uitat în jurul lui. Tot satul fusese jefuit și ars de parcă ar fi trecut pe acolo nu oamenii regelui lor ci hoardele sălbatice ale akkadienilor și ale guteilor. Sătenii nu mai aveau nimic decât bucata de pânză din jurul șoldurilor.
Urukagina i-a întrebat pe consătenii lui dacă vor să vină cu el în Lagaș. ”Nu mergem să ne plângem regelui! Mergem să-i cerem socoteală de acest crime!” a spus el cu semeție. Și oamenii l-au urmat.
Pe drum i se alăturau din ce în ce mai mulți răsculați. Noaptea, la lumina focurilor de tabără el îi încuraja și le vorbea despre cum dorea el să facă din Lagaș ”o țară a dreptății”. Fermecați, oamenii îi ascultau cuvintele.
În drum către capitala țării armata răsculaților a avut trei confruntări cu armata regelui Lugalanda. Urukagina, un simplu țăran, s-a dovedit un general genial și viteaz. Sub conducerea lui răsculații au spulberat trupele regelui și ale nobililor. După opt luni intrau învingătoare pe porțile capitalei Lagaș.
NAȚIONALIZAREA PĂMÂNTULUI ARABIL ȘI DESFIINȚAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE
Urukagina a venit la putere la vârsta de 30 de ani, în anul 2380 î.C., printr-o revoluţie populară de o amploare neamaiîntîlnită, marcată de o însufleţire fără precedent. Mândru de campaniile lui, el îi va pune pe scribi să consemneze în tăbliţe ziua în care în fruntea a zece “sori” (regimente) totalizând 50 000 de soldaţi a luat puterea de la precedentul şi sângerosul rege Lugalanda: “Zeul Ningirsu, viteazul lui Enlil m-a numit în fruntea poporului în faţa a zece sori de luptători. Şi din porunca divină a regelui zeu Ningirtsu, eu, Urukagina, am vestit voinţa zeilor, anume că nici un cetăţean particular nu poate fi stăpân pe nici o bucată de ogor arabil, că tot pământul arabil al ţării nu este al oamenilor ci aparţine zeilor divini Ningirtsu, soţiei sale Baw şi fiului lor. Şi să se ştie că eu, Urukagina, nu am ucis pe crudul rege Lugalanda după ce l-am învins. Nu am batjocorit în faţa armatei mele pe soţia şi pe fiicele lui şi nu le-am tăiat gâtul apoi aşa cum a fost datina până acum pentru învingători. Am îndepărtat de la mine acest obicei neomenesc şi i-am spus regelui şi familiei lui: -Plecaţi acum departe de aici! Să nu mai veniţi aici niciodată!”
În acest fel Urukagina a proclamat nationalizarea terenurilor si desfiintarea proprietatii private a pamantului cu 4298 de ani înaintea lui Lenin.
”COPII AI LAGAȘULUI, AJUNGE!”
Opinia lui Urukagina era că răul social, suferinţa şi nedreptatea oamenilor veneau din aceea că membrii claselor superioare acţionau sub impulsul individualismului. El a fost primul mare reformator de stânga din istoria lumii. Atenţia lui era îndreptată spre temperarea claselor bogate ale ţării.
Domnia lui Lugalanda instaurase în ţară legea bunului plac al bogaţilor. Marea preoţime şi casta nobiliară jupuiau sărăcimea şi o funcţionărime coruptă şi avidă storcea poporul de taxe. Oamenii mureau de foame la marginea drumului. Cei bogaţi îi forţau pe săraci să le vândă la preţuri de nimic proprietăţile şi bunurile mobile. Practic, dacă unui bogat îi plăcea casa cuiva venea la el şi i-o lua dându-i un preţ de nimic pe care săracul era obligat prin lege să-l accepte. Criminalitatea şi epidemiile atinseră cote de neimaginat. Urukagina a ridicat poporul de jos la răscoală:“Copii ai Lagaşului, ajunge!”
PRIMELE MĂSURI DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ISTORIA OMENIRII
Primul lucru pe care l-a făcut după ce a luat puterea a fost acela de a da un cod de legi. Codul lui Urukagina este primul cod de legi pe care l-a avut omenirea, iar prevederile lui sunt atât de avansate că ele sunt valabile şi în zilele noastre. El prevedea pentru întâia oară în istorie obligativitatea oraşelor de a-i îngriji pe bătrâni şi de a asigura o masă pe zi săracilor care nu aveau mijloace de subzistenţă precum şi o haină odată la doi ani. Urukagina a inventat nu doar politica de stânga ci şi sistemul de protecţie socială. De asemenea, tot pe cheltuiala oraşelor se făcea şi înmormântarea săracilor.
Au fost luate măsuri extrem de aspre împotriva bogaţilor care abuzau de poziţiile lor sociale. Codul lui Urukagina este primul exemplu din istorie care garanteaza prin lege drepturile omului şi proclamă egalitatea oamenilor în faţa legii. Chiar sclavii erau consideraţi fiinţe umane, dar cu drepturi civile limitate. Li se permitea chiar căsătoria cu femei libere.
INTERZICEREA POLIANDRIEI
Codul lui Urukagina a interzis poliandria. Ca urmare a epocii matriarhale, femeile bogate aveau dreptul să-şi ia mai mulţi soţi. Urukagina a decretat poliandria imorală şi ilegală. Femeia care îşi lua doi sau mai mulţi soţi era ucisă cu pietre. Legea este valabilă şi azi în islam.
PRIMELE PENSII DIN ISTORIE
Orfanii şi văduvele precum şi părinţii celor căzuţi în război erau scutiţi de plata impozitelor către stat. Soldaţii şi ofiţerii bătrâni primeau o pensie şi treceau în îngrijirea statului. Pe tăbliţele descoperite de arheologi sunt consemnate toate aceste realizări: “O, voi, oameni din popor, copii ai Lagaşului, v-am făcut legi tari, v-am dat libertate şi egalitate în faţa legilor şi zeilor. V-am scos de sub puterea celor bogaţi. Nu veţi mai suferi de pe urma bătăilor, a chinurilor, a foametei, a cămătăriei şi a nedreptăţilor. Şi nimeni nu va mai putea lua ce e al vostru. Văduva, orfanul şi omul de rând nu vor mai fi niciodată la mâna celui bogat şi puternic. Tineretul nu mai este obligat să lucreze pentru bogat degeaba. Am desfiinţat încasatorii de biruri care nu vă lăsau să intrati cu lapte şi carne sa le vindeti in pieţe şi nu veţi mai plăti argint pentru cap de oaie. Am scos toţi inspectorii, am dat afară birocraţii inutili. Cei bogaţi nu vor mai îndrăzni să vă ia asinul sau casa fără să plătească pe ele preţul cerut de voi şi nu cel oferit de ei. Spune-ţi-le cu curaj: “Nu vreau să-ţi dau casa mea şi asinul meu! Dacă nu pleci de aici chem arcaşii, copiii Conducătorului!” Şi dacă el, cel bogat nu pleacă din casa ta, atunci tu ieşi în stradă şi cheamă-i pe arcaşi care patrulează pe străzi, care sunt ca şi copiii mei. Eu am jurat zeului Ningirsu să vă eliberez de asuprire. Am făcut case de copii şi case pentru bătrâni. Sunteti liberi. Bucuraţi-vă de libertatea voastră!”
SFÂRȘITUL
Aceste măsuri au avut o mare rezonanţă în rândul maselor. Pe o tăbliţă un scrib a însemnat: “El, Urukagina a eliberat locuitorii din Lagaş de foame, de camătă, de asuprire! Şi numele lui trece din om în om, de la o frontieră a ţării la cealaltă frontieră a ei.”
În cele din urmă, după 20 de ani de conducere, în anul 2360 î.C., artistocraţia şi marea preoţime în frunte cu un fost prinţ, Lugalzagissi, se ridică împotriva lui. Trupele statului vecin Uruk intră pe teritoriul Lagaşului venind în sprijinul rebelilor. Urukagina îi înfrânge de două ori pe rebeli, dar a treia oară este grav rănit de o săgeată. Se retrage într-o fortăreaţă din nordul ţării, în Girsu.
Aici, la adăpostul fortificaţiilor rezistă cu succes un timp, dar în cele din urmă se produce o revoltă a sclavilor, armata se risipeşte si Marele Conducător este ucis. Cei care au venit după Urukagina au distrus tot ce amintea de el: palate, tăbliţe etc. În mod miraculos însă, tăblițele care consemnau istoria acestui mare conducător au ajuns până la noi intacte și au fost descifrate în 1967. Probabil unul sau mai mulţi fideli ai lui Urukagina le-au sustras din arhiva oficială înainte să cadă în mâinile rebelilor şi le-au îngropat într-un loc secret. Aşa au ajuns până la noi faptele şi numele lui Urukagina.

Postat in: Planeta , George PANAITESCU
Sursa : http://universulromanesc.ro/planeta/primul-stat-comunist-din-istoria-lumii-republica-lui-urukagina/

 

O istorie a banilor….

1. banii “Cu buzunarul plin de bani, eşti înţelept, frumos şi mai şi cânţi bine”, spune un vechi proverb evreiesc. Este, poate, una din cele mai sugestive înfăţişări ale importanţei acordate banului, importanţă care se reflectă în lunga sa evoluţie.
De la troc la sterling – o călătorie în timp pe buzunarul altora. Practic, istoria banilor se confundă cu istoria oamenirii, cele două entităţi fiind greu de separat. Acest lucru este confirmat chiar de o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale al Statelor Unite. “Ieri i-am spus unui amic cam cheltuitor că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. «Înţeleg istoria banilor. De îndată ce am câţiva, repede devin istorie», a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, declara, în 2002, Alan Greenspan. Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face astăzi istorie, cineva, în zorii omenirii, s-a gândit să modifice greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii “bani” ai omenirii, din păcate greu de mânuit şi perisabili. Între anii 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, s-au pus bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor, produse agricole şi materiale preţioase. Câteva sute de ani mai târziu, în Babilon, Codul lui Hamurabi legifera activităţile bancare.
Ceva mai la est, în China, cu circa 1200 de ani înainte de Hristos, pentru schimburile comerciale erau folosite cochilii de scoici; în timp, scoicile s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, în unele zone din Africa fiind folosite până la jumătatea secolului XX.
Încă din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă spune că legislatorul Solon (638-558 î.Hr.) ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumularea excesivă a acestora.
Alte monede ciudate? Monedele de piatră de pe insula Yap din arhipelagul Carolinelor, Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate – înşirate pe o prăjină – de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau cărate monedele cu valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone.
2 yapese-stone-money-for-fsm-inauguration
Un amănunt: insula Yap nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind adusă aici cu plutele, de la distanţe impresionante. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă – una de 1,3 metri.

Alte forme neobişnuite de bani sunt colţii de câine, folosiţi în insulele Solomon din Pacific; brăţările, folosite în Coasta de Fildeş; clopoţeii de bronz (Zimbabwe) sau cuţitele (China).
Cine ar fi putut să semnaleze apariţia monedelor metalice, apropiate de forma modernă, dacă nu Herodot, părintele istoriei? El critica spiritul mercantil al locuitorilor Lidiei, colonie grecească din Asia mică: aceştia nu numai că nu s-au mulţumit să bată monedă, dar au şi inventat magazinele. Primele monede au apărut în 640-630 î.Hr., fiind fabricate din electrum (un aliaj din aur colectat din râurile actualei Anatolii şi din argint, combinate în proporţii egale). Apariţia monedei, repede adoptată în varii forme de restul civilizaţiei antice, a dus la apariţia primului bancher. Acesta a fost Pithius, care, la începutul celui de-al cincilea secol î.e.n., opera în Asia Mică.
Tot din acea perioadă, monedele şi-au făcut apariţia în China, având formă rotundă şi fiind realizate din metal; nu încorporau o valoare foarte mare şi s-au dovedit incomode în tranzacţii costisitoare, spune Glyn Davis în lucrarea sa “Istoria banilor”.
Cetăţile greceşti Atena şi Corint au început să bată monedă proprie în 575-570 î.Hr., iar un sfert de veac mai târziu, legendarul rege Cressus s-a apucat să producă, în Lidia, monede de aur şi argint. Capturat de persani, Cressus a deschis drum primilor bani spre Persia.
Apariţia monedelor duce inevitabil la ceea ce, peste secole, în presa financiară se va numi “success stories”; prima astfel de poveste a fost cea a sclavului atenian Pasion, care în anii 394-371 î.Hr., a devenit cel mai înstărit şi faimos bancher grec, recâştigându-şi, totodată, libertatea.
În timp ce Pasion îşi dezvoltă… pasiunea pentru bani, pe alte meleaguri, la Roma, gâştele se dovedeau paznici vigilenţi ai Capitoliului (unde se păstrau rezervele monetare ale cetăţii). Preveniţi de gâşte asupra atacurilor galilor, romanii i-au mulţumit zeiţei Moneta, din al cărei nume derivă cuvântul money.
Mânuirea banilor se dezvoltă: în Grecia, cu 335 de ani înainte de Hristos, dobânda practicată pentru activităţi cuminţi, ca de pildă morăritul, era de 10%, în timp ce pentru activităţi care implicau riscuri sporite, bunăoară transportul naval, o dobândă de 30% era cu totul normală.
shutterstock-55105930
Alexandru cel Mare poate trece drept unul dintre primii mari cheltuitori ai lumii: întreţinerea uriaşei sale armate costa o jumătate de tonă de argint pe zi. Dar cuceririle şi prăzile sale bogate au stimulat schimburile comerciale; drept urmare, Alexandru a simplificat cursul de schimb, fixând o rată de schimb de 10 monezi de argint pentru una de aur.
Pe măsura trecerii timpului, sistemul financiar mondial – pentru că putem vorbi deja despre aşa ceva – se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii de confruntă, în timpul celui de-al doilea Război Punic (dintre Roma şi Cartagina), cu inflaţia generată de enorma cerere de bani necesari pentru plata trupelor, în vreme ce insula grecească Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.
Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monede, dar au adoptat ca materii prime, pe lângă aur şi argint, metale mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Octavian August (33 î.Hr. – 14 d.Hr.) a reformat atât sistemul monetar, cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.
3 shutterstock-31468828
În toată această perioadă, la greci, cele mai folosite unităţi monetare erau halcousul (confecţionat din aramă, el echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivalent cu patru drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, ambele din aramă, denarii din argint şi aureus-ii din aur.
Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Iisus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemul monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 d. Hr., conţinutul în argint al monedelor romane a scăzut la 40%, iar în 270 d. Hr. la doar 4% – consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian (214-275 d.Hr.) a încercat să contracareze acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le-a ridicat valoarea de două ori şi jumătate. O iniţiativă fără prea mare succes, pentru că inflaţia a rămas o problemă şi pentru Diocleţian (240-311 d.Hr.). Acesta a fost învins de forţele pieţei, chiar dacă a instituit controlul preţurilor şi al dobânzilor, motiv pentru care, în cele din urmă, a abdicat. Pe de altă parte, însă, tot Diocleţian a introdus de această dată cu succes, primul sistem de buget anual.
Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, deşi, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare (272-337 d.Hr.) a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”. Mai trebuie remarcat şi faptul că în anul 306, împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, care a fost produsă ulterior, fără a i se schimba greutatea sau puritatea, vreme de 700 de ani.
O măsură a inflaţiei acelor timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 d.Hr., preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme, iar în 324, urcase de şase ori. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari a ajuns să coste 2.120.000.000 de denari. Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare au fost abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus la Londra (secolul VII) au fost folosite mai mult ca bijuterii decât pentru scopuri comerciale.
4 2743578-publimedia-shutterstock

Sursa : http://farafrontiere.wordpress.com/2011/10/28/o-istorie-a-banilor-de-la-coltii-de-caine-la-conturile-virtuale/

Posted on 28 octombrie 2011 by Daniel Murăriţa

 

Cresus si Solon

Cresus – bogăţie sau fericire?
Cresus, regele Lidiei, i-a declarat război lui Cyrus cel Mare, conducătorul Persiei. Dar, tocmai în ziua bătăliei, a avut loc o eclipsă de lună. Cele două armate au fost atât de înspăimântate, încât au refuzat să lupte.
Puţin după aceea, Cresus s-a dus la Delfi, pentru a consulta oracolul. Şi acesta i-a răspuns că, dacă va traversa cu trupele râul Halys, are să distrugă un puternic imperiu.
Profeţia s-a adeverit. Cresus a traversat râul Halys, a dat lupta şi un mare imperiu a fost distrus: al său!

cresus-2
Cresus a fost un rege măreţ. A înrobit popoarele învecinate şi a adus atâtea avuţii în Sardes, încât a ajuns proverbial. În antichitate se zicea: bogat precum Cresus. De aceea au venit să-i vadă capitala curioşi din toate colţurile lumii, şi Cresus i-a încurajat cât a putut, căci îi plăcea faima.
Într-o zi, i-a fost adus un călător atenian care venea din Egipt. Era Solon, vestit şi el, deşi prin altceva decât Cresus. Era foarte întelept, fiind considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice.
Sperând să-l impresioneze, Cresus i-a arătat bogăţiile sale. Solon, deloc vorbăreţ, nici n-a clipit.
– Ei bine, dragul meu oaspete, a spus regele, ţi-a plăcut ce ai vazut? Am auzit cuvinte de laudă despre înţelepciunea dumitale înnăscută şi pe care călătoriile au sporit-o. Spune-mi, dintre toţi oamenii pe care i-ai văzut, care este cel mai fericit?
– Tellos din Atena, răspunse Solon.
– Cum aşa? se miră Cresus, căci nu se aştepta deloc la răspunsul acesta.
– Tellos era cetăţeanul unei cetăţi prospere, explică Solon. Nu este aceasta o mare fericire? Copii lui au fost frumoşi şi virtuoşi. În sfârşit, felul în care a murit este de invidiat. Luptând pentru patria lui, s-a purtat cu atâta vitejie, încât a obţinut victoria şi şi-a găsit pe câmpul de bătălie cea mai glorioasă moarte.
Cresus s-a supărat.
– Cum aşa, străine? Ce părere ai despre fericirea regelui care-ţi vorbeşte? Sunt eu mai prejos decât Tellos, un om oarecare?
– Cresus, a spus atunci Solon, te afli în culmea prosperităţii, sunt de acord. Dar nu te voi socoti cel mai fericit dintre oameni înainte de a afla că ţi-ai sfârşit zilele fericit. Cât timp un om n-a murit, nu putem spune că este fericit; putem spune, dacă vrei, că norocul îl favorizează. În toate lucrurile trebuie să ţinem seama de sfârşit.
Aşa i-a vorbit Solon atenianul celui mai bogat prinţ din Asia. N-a izbutit să-l convingă, cu atât mai puţin să-l mulţumească.
Însă povestea nu s-a sfârşit.
Curând, Cresus şi-a pierdut cel mai iubit fiu într-un accident la vânătoare. Apoi a intrat în conflict cu Cyrus, regele perşilor, şi a fost înfrânt. Luat rob şi înlănţuit, a fost osândit să fie ars de viu. Urcat pe rug, şi-a privit capitala distrusă şi jefuită şi şi-a amintit de bogăţiile pe care le pierduse. Cugetând de pe ce culmi îl azvârliseră zeii, s-a gândit că ajunsese în ziua morţii şi a început să suspine cu glas tare: “Solon! Solon! Solon!”
– Ce zice? a întrebat regele persan.
Cresus a povestit întâmplarea cu înţeleptul Solon, iar Cyrus, impresionat, i-a dăruit viaţa.
Sursa : https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/11/cresus-bogatie-sau-fericire/

 

Cilivizaţii dispărute .TOMIRIS – REGINA LEGENDARĂ A MASSAGEŢILOR

3b1992e3cea10bb71eb0466

Românii nu-şi cunosc adevărata istorie, ocultată lor. Capul sus…suntem de NEAM NOBIL. Când massageţii, conduşi de legendara regină Tomiris, îl învingeau pe Cyrus( Cirus), Roma era un mic sătuc. În lumea ştiinţifică a fost un adevărat şoc când s-a descoperit că Sarmisegetusa Regia era de circa 4 ori mai mare decât Roma, capitala unui Imperiu colosal.
Lumea fascinantă a strămoşilor noştri a oferit Antichităţii două personalităţi emblematice, considerate drept model pentru orice posibilă istorie universală a moralei războinicilor: regina massageţilor şi Dromichete, regele dacilor din sudul Carpaţilor.
Despre regina Tomiris ştiu mai multe occidentalii decât românii de astăzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãtau pânã si copiii din România, dar si acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale numai vor sã ofere exemple morale copiilor nostri. Cu sigurantã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reusit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele persilor, în anul 529 î.Hr. sau 530. Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576– – 529 î.Hr. A pus bazele Imperiului Persan si a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al persilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia si regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã si Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor.
Izvoare de importanţă deosebită, ce nu pot fi trecute cu vederea, ne vorbesc despre personalitatea şi faptele legendarei regine a massageţilor (massa.geţi/messa.geţi -. Geţii cei mari), care a intrat şi în mitologia unor naţiuni din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Artiştii Renaşterii au imortalizat-o, iar Muzeul Luvru găzduieşte un frumos portret al reginei Tomiris. Paulus Peter Rubens şi Mattia Preti au pictat, fiecare, câte un tablou cu Tomiris.
Muraev a scris baletul „Tomiris”, Voltaire, Shakespeare, Eminescu au prezentat în operele lor faima, destinul şi valoarea umană a reginei massageţilor. „Câţiva istorici, cercetând „rolul femeii ca forţă a istoriei”, au aşezat-o într-o glorioasă galerie, alături de Artemisia (Nota A), Boadicea (NotaB), Zenobia (Nota C) sau Ioana d’Arc” (1).
A fost una dintre cele mai puternice personalităţi ale Antichităţii. Regina Tomiris este revendicată, în diferite forme, de istoria străveche din Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Turcia, Ucraina şi chiar Rusia. Atât în aceste ţări, cât şi în ţări nordice sau occidentale, restaurante, firme vestimentare, societăţi comerciale de profiluri diferite etc. îi poartă numele.
Biografii tracului Alexandru Macedon notează că tânărul rege macedonean era un mare iubitor de literatură şi istorie. Nu se despărţea de „Istoriile” lui Herodot, „părintele istoriei” – ionian născut în Halicarnas, bun cunoscător al traco-geţilor din jurul Mării Negre, pe care l-a vizitat de mai multe ori. Plutarh notează că Alexandru Macedon a vizitat Pasargata – mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare. El se considera urmaşul şi continuatorul glorios al reginei Tomiris.
Iar cărţile noastre de istorie, istoricii şi cercetătorii noştri păstrează o tăcere de neînţeles asupra acestei personalităţi care l-a zdrobit pe trufaşul Cyrus cel Mare., dându-i pedeapsa capitală. De reţinut următoarele. Herodot consemnează în opera sa: „Caucazul formează bariera parţilor (neam scitic – n.T.F.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, până în apropiere de China – nota T.F.) care se pierde în depărtare: această câmpie mare o ocupau massageţii, contra cărora avea Cyrus pofta să pornească cu armate”.
Istoricul Burchard Bentjes este autorul vastei lucrări „Civilizaţia veche a Iranului”, în care are numai cuvinte de laudă la adresa messageţilor „aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalul duşman al lui Cyrus”. Istoricul grec Hekataios, trăitor la curtea regelui Cyrus, scria: „Ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul. Sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă din aramă. Harnaşamentele cailor sunt împodobite cu aur…”
Povestea massageţilor şi a lui Tomiris este cea mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramură a tracilor a migrat din regiunea carpato-danubiano-pontică-balcanică spre răsărit încă din neolitic. Aveau o religie monoteistă şi se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. ..
Cyrus, numit „Kurus”, „Kiros” sau „Keyhusrev”, în limba persană veche – farsi, considerat Baiazid al perşilor, a domnit între 576-529 î.Hr. şi a pus bazele Imperiului Persan. După ce a cucerit regatul Mezilor, regatul Lydia şi regatul Noului Babilon, reuşind să unescă cele două regate iraniene, ambiţia lui Cyrus era să cucerească şi Egiptul, dar regine Tomiris i-a scurtat destinul de cuceritor.
La început, Cyrus a vrut să se căsătorească cu regina Tomiris. În „Istorii”, Herodot scria că aceasta l-a refuzat pe cel mai puternic om al lumii de atunci: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al messageţilor, că te voi sătura de sânge” (2).
Prima bătălie s-a dat între o parte a armatei massageţilor, conduşi de Spargapises, fiul lui Tomiris, şi armata lui Cyrus, pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centrală. Regele persan a ieşit învingător şi l-a capturat pe Spargapises. Regina i-a cerut să-i elibereze fiul şi să nu treacă fluviul. Spargapises nu a vrut să fie batjocorit în robie şi s-a sinucis, iar Cyrus şi-a trecut întreaga armată peste fluviu.
Perşii au fost învinşi, regina Tomiris a cerut să fie căutat cadavrul regelui, i-a tăiat capul şi l-a aruncat într-un cazan plin cu sângele năvălitorilor, pentru „a se răzbuna”.
Această scenă trebuie privită din perspectiva moralei războinicilor timpului, care-şi apărau neamul şi pământurile. Altfel nu vom înţelege nimic. Tomiris a impresionat Antichitatea prin lecţia ei aspră pe care i-a dat-o lui Cyrus. Era sancţiunea dată unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţă şi existenţă liberă. Atunci, războinicii se conduceau după legile moralei nescrise ale păcii şi războiului.
Momentul este foarte asemãnãtor cu pilda oferitã de Dromichete invadatorului Lisimah peste douã sute de ani. La o distantã atât de mare în timp, cei doi regi par sã se conducã dupã aceleasi legi morale nescrise ale pãcii si rãzboiului. În aceastã mentalitate, rezidã practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viatã liberã pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru natiunea lui, trebuie sã se pregãteascã intens de rãzboi, spune un vechi principiu din stiinta conducerii statelor. (Pe acest principiu al descurajãrii s-a bazat si blocarea cursei înarmãrii nucleare de astãzi). Prin urmare, nu doar scena dramaticã, în care frumoasa reginã a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea sã-i impresioneze pe artistii din epoca iluminismului si apoi a romantismului. Ei au retinut semnificatia moralã a pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragã tuturor celor care au teoretizat noţiunea de “naţiune” în secolul al XIX-lea.
Iordanes povesteste cã la anul 527 î.Hr., Tomiris a pus bazele orasului Tomis. Herodot scrie cã, dupã victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – dupã alte izvoare – a venit cu corãbiile pline de pradã în Dobrogea de astãzi si a pus bazele cetãtii. Descrierea massagetilor este foarte expresivã: luptãtori pe jos sau pe cai, arcasi neîntrecuti, dar si curajosi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar vãduvele de rãzboi erau tinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistã. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea “De origine actibusque Getarum” – “Despre originea si faptele getilor” – Iordanes, get, adicã dac de origine, îl reconfirmã pe Herodot. El precizeazã însã cã este vorba despre acelasi neam. Fiind conducãtoarea unui asemenea popor, fãcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze si astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred cã Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar, dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron dupã moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea “Gemenii”, încã prea putin cercetatã. Kazahii de astãzi au convingerea cã istoria lor a început cu… Tomiris. Massagetii erau numiti Saka. Unii istorici turci cred si astãzi cã massagetii erau de neam turcic, fiind iranizati odatã cu migratia lor spre rãsãrit! Autohtonii din Tadjikistan si cei din Turcmenistan se revendicã tot de la massageti. Uzbecii cred la fel. Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massagetilor, celebri în epocã datoritã cailor lor fãrã egal. Turcmenii sustin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageti. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius si Alexandru Macedon. Unii istorici considerã cã massagetii au fost asimilati de iranieni si de chinezi. Oricât de diverse ar fi opiniile, toti cercetãtorii au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massagetii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens si-a intitulat tabloul “Tomiris, regina scitilor” (sau getilor cei mari, neam tracic, n.a.). Mattia Preti a pictat si el un tablou cu Tomiris. Iordanes o considerã pur si simplu “Getarum regina” (sau a scitilor, deci… n.a.)…
De-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, originea massageţilor a iscat numeroase controverse. Nu insist asupra acestora. Realitatea este că massageţii sunt urmaşii tracilor care au migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică. Încă din neolitic.
Doi cercetători de renume, desfăşurându-şi activitatea în mod independent, au ajuns la aceeaşi concluzie privind originea comună a popoarelor ce sălăjuiesc din Antichitate pe întinsul spaţiu cuprins între Dunăre şi China. Este vorba de istoricul german Heinrich Iulius/Henry Jules Klaproth şi cercetătorul francez Saunt-Martin.
Elevi fiind, am fost învăţaţi să credem că migraţiile s-au produs numai din Asia spre Europa. Nu am fost pregătiţi să acceptăm că fenomenul s-a produs şi invers, în timpuri istorice străvechi. Locuitorii ancestrali din spaţiul carpatin au migrat în toată Europa şi spre răsărit, până în China. Asemenaa tuturor dacilor, massageţii se închinau la Soarele Neînvins şi sacrificau cai pe altarele Soarelui. Kazahii din zilele noastre sunt convinşi că istoria lor începe cu…Tomiris. Autohtonii din Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan se revendică din massageţi.
Massageţii au ajuns până în Asiria. În perioada 669-626 î.Hr. s-au aliat cu regele Assurbenipal contra Mezilor.
Nenumărate dovezi indică faptul că amazoanele făceau parte din acelaşi neam al massageţilor. Ele formau un ordin al luptătoarelor din aceeaşi etnie. Mitul amazoanelor este reţinut de greci în epoca în care massageţii se deplasau spre Anatolia. Morminte ale amazoanelor au fost descoperite ala frontiera dintre Kazahstan şi Rusia.
Geograful antic Strabon (60î.Hr.-26 d.Hr.) ne spune că neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, de la Carpaţi până în Centrul Asiei.
Darius, urmaşul lui Cyrus, a pătruns cu oştile în ţinutul massageţilor, însă nu a reuşit să înfrângă „triburile conduse de Tomiris”, după cum specifică cronicile. Tot în cronici stă scris că Darius a fost oprit din războaiele de cotropire dincoace de Dunăre, „unde numai podul construit de perşi (peste Dunăre) îl salvă pe rege şi armata lui să nu împărtăşească soarta lui Cyrus, fugărit de oştile şeţilor”.
La fel, nici Alexandru cel Mare nu reuşi să cucerească pe massageţi. Faramane, unul dintre prinţii din Hortezum (vechi stat iranian construit în sec. VIII-VI î.e.n., pe cursul inferior al fluviului Amudaria) a vrut să încheie o alianţă cu acest mare comandant. Arian, istoricul expediţiilor lui Alexandru, relatează că Faramane venise cu 1.500 de călăreţi şi i-a propus lui Alexandru, în schimbul alianţei contra sciţilor din Ucraina, că îi va aduce şi pe Colehi şi amazoane. Istoricul Burchard Bentjes scrie că, în urma acestei alianţe, „sciţii din Ucraina şi de mai departe au fost alungaţi”, iar Faramane a înfiinţat statul Amu Daria.
Se pare că pe monumentul circular de la Adamclisi este consemnată această luptă, deoarece pe monument apar şi amazoanele. Iar mulţi istorici au căzut de acord că acest monument este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia.
Prof. dr. în istorie Augustin Deac subliniază similitudinea dintre scrierea din „Codex Rohonczy” şi scrierea alană, alanii fiind urmaşii massageţilor. Odinioară, Prutul era considerat fluviul alanilor şi se pare că oraşul Iaşi a fost întemeiat de ei. Satul Iaşca de la gurile Nistrului, la fel.
S-au autointitulat yas, alanii fiind semnalaţi şi de chinezi, în 1260 e.n., sub numele de anzai, şi de greci care i-au numit asauoi. Alanii au migrat până în nordul Franţei în Spania şi nordul Africii. Osetenii de azi sunt urmaşii lor.
Nota A – Artemisia Gentileschi (1593-1653) a fost unul dintre primii pictori bine-cunoscute de sex feminin.
Nota B – Descrierea Boudicei poate fi găsită în lucrările Lui Tacitus, sau Dio Cassius, cu toate că la ambii e practic identică. Ambii remarcă, că Boudica era de sânge regal, de înălţime înaltă, avea o minte ageră. Părul ei era roscat si drept, lung până la talie, voce aspră si o vedere pătrunzătoare. De obicei purta o tunică colorată, la fel si o manta. Soţul ei, conducătorul Prasutag, era regele icenilor, care locuiau în regiunea Norfolk de azi. Aceste pământuri practic nu erau sub controlul Romei, deoarece în timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în anul 43, icenii s-au unit cu armatele lui în calitate de aliaţi. În anul 47, în timpul încercării lui Publius Octorius Scapula de a-i dezarma, ei au reusit de a-si apăra dreptul lor la independenţă. Prasutag era mai în vârstă decât soţia sa si a trăit o viaţă lungă. Pentru a-şi păstra neamul, el, la fel ca pe ambele fiice ale sale, l-a făcut comostenitor al tronului pe imperatorul roman.
A “tolera” independenţa regatelor unite era o practică romană normală cu condiţia ca regatul se lăsa ca mostenire imperatorului roman după moartea conducătorului curent a regatului. Astfel, de exemplu, au fost anexate la imperiu provinciile Bitinia si Galatia (Galatia). La fel, Legea romană permitea lăsarea mostenirii numai pe linia bărbătească. De aceea, toate încercările lui Prasutag de a păstra pe tron familia sa au fost zădarnice. După moartea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul si averea au fost confiscate. Averea nobililor si a robilor erau deja egale. Potrivit lui Tacitus, Boudica a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate. La fel a fost prădată trezoreria lui Prasutag, care mulţi ani a trăit din banii romani.
În anul 61, britanii, druizii şi icenii, sprijiniţi de vecinii lor s-au răsculat împotriva romanilor. Sufletul răscoalei a fost Boadicea, care conducea o armată de peste 230.000 de oameni. Această femeie era mai degrabă dispusă să moară în luptă, decât să trăiască în robie. Mai bine instruiţi şi cu o dotare superioară , romanii au învins. Curând după înfrângere, Boadicea a murit. Conform surselor amintite a avut parte de o înmormântare fastuoasă.
Nota C – Zenobia (240-274) s-a născut şi a crescut în Siria. La vârsta de 18 ani s-a căsătorit cu Septimius Odaenathus, regele din Palmyra. După asasinarea soţului, Zenobia s-a răzbunat în felul ei: a cucerit noi teritorii. S-a proclamat regină a Egiptului. Apoi cucereşte Anatolia, Palestina şi Libia, luând în stăpânire rutele comerciale ale romanilor. A fost înfrântă de armatele romane conduse de Aurelian.
Surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=12757

1.Revista „Dacia Magazin”, nr. 44/iulie 2007;
2. Revista „Dacia Magazin”, nr. 46, septembrie 2007.

 

„Enigmaticele tăbliţe de la Sinaia

Li se spune ”Tăbliţele de Plumb de la Sinaia”, dar nimeni nu ştie exact când şi cum au ajuns din acest oraş în subsolul Institutului de Arheologie ”Vasile Pârvan” din Bucureşti, unde zac de peste un secol. Pe aceste tăbliţe de plumb se află texte misterioase şi imagini şi mai misterioase, unele dintre acestea fiind executate în stilul culturilor aztecă, maya şi inca! Istoricii care le-au cercetat de-a lungul anilor, nepricepând nimic din ele, fie le-au declarat false, fie le-au ignorat.
Neinventariate niciodată, au fost aruncate în subsolul Institutului de Arheologie până când, un tânăr inginer, Dan Romalo, a fotografiat aproximativ o sută dintre ele, care mai rămăseseră. Astăzi, datorită ignoranţei şi neglijenţei crase a istoricilor, mai există doar câteva, şi acelea în primejdie de a dispărea.
În realitate, aceste tăbliţe sunt de o importanţă excepţională pentru istoria poporului român, fiind adevărate cronici ale istoriei geto-dacilor şi oglinzi explicite ale limbii strămoşilor noştri. E greu însă de luptat cu prejudecăţile, mai ales cu cele ale celor care susţin că poporul dac era sălbatic, că până şi cei de la izvoarele Nistrului ar fi învăţat să vorbească de la romani şi multe altele de acest soi.
Conform unor legende, tăbliţele de plumb au fost descoperite cu prilejul lucrărilor de captare a pâraielor Sfânta Ana şi Peleş, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, şi de asanare a mlaştinilor din Poiana Văcăria, în vederea ridicării pe acele meleaguri a Castelului Peleş.
S-au găsit unii care, fără să arate măcar vreun document referitor la descoperirea tăbliţelor, l-au învinuit pe regele Carol I că ar fi topit ”originalele de aur”, ca să-i plătească pe meşterii de la Peleş, dar că, pentru orice eventualitate, ar fi dat ordin ca, înainte de aceasta, să fie copiate în plumb. Nici că se poate o mai mare aberaţie şi o mai mare jignire la adresa cinstei proverbiale a regelui Carol I, care şi-a ridicat castelul pe cheltuiala sa.
Specialiştii au constatat, spre marea dezamăgire a celor care le credeau scrise pe vremea dacilor, că tăbliţele au fost turnate în plumb, la Fabrica de Cuie din Sinaia, în a doua jumătate a secolului XIX. Aşadar, sunt totuşi nişte copii şi nu este exclus ca originalele să fi fost de aur. În acelaşi timp, se poate ca textele şi imaginile să fi fost imprimate pe alte materiale, de pildă pe lemn, şi, pentru conservare să fi fost turnate în plumb. Rămâne întrebarea cine le-a păstrat până atunci şi cine a comandat lucrarea.
Ca de multe ori, apar în scenă misterioşii Solomonari, despre care legendele populare spun că învăţau 20 de ani dintr-o Carte de Înţelepciune, în care se afla toată ştiinţa şi puterea lor. Şcoala lor de Magie, care se numea Şolomanţa, se găsea în cetatea Babariului, de pe muntele Garaleu sau Galareu. Nu ieşeau toţi Solomonarii vrăjitori, ci numai unul din zece, aşa că selecţia lor era foarte riguroasă.
Şcoala de Magie se afla într-o peşteră inaccesibilă oamenilor obişnuiţi. Învăţăceii, aleşi de mici, erau iniţiaţi stând pe o piatră de moară legată cu o funie de tavanul peşterii. Piatra se rotea foarte iute, la lumina unui opaiţ. Dacă legăm legendara cetate a Babariului de oronimul Babele, atunci putem presupune că peştera unde se afla Şolomanţa este aceeaşi cu Peştera Ialomiţei, aflată ceva mai sus de Sinaia.
În zorii modernizării României, în ştiinţa Solomonarilor par a fi fost iniţiaţi, în diferite grade, mai mulţi oameni de cultură autohtoni, îndeosebi cei care cultivau ideea moştenirii noastre geto-dacice şi ignorau sau chiar luau în râs ”originea romană”. Desigur, între iniţiaţi nu figura filo-italianul Ion Heliade Rădulescu, astfel explicându-se şi izolarea lui de către fruntaşii paşoptişti din Ţara Românească.
Unul dintre aceşti Solomonari va fi fost Nicolae Bălcescu, membru al mai multor societăţi secrete din prima jumătate a secolului al XIX-lea, istoric şi scriitor care, prin celebra sa carte, ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, avea să ducă la reîntegirea Daciei de la 1 Decembrie 1918. Din unele texte de pe tăbliţele de la Sinaia, care au fost în cele din urmă descifrate şi traduse, se înţelege că Mihai Viteazul a fost mare maestru al Ordinului Solomonarilor. Şi tocmai pe el l-a ales Bălcescu ca exemplu suprem de domn român.
Aproape făţiş, Nicolae Bălcescu pomeneşte de Cartea Sacră, adică de textele de la Sinaia: ”Deschid sfânta carte unde se află gloria României, ca să pun înaintea fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. (…) Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea-aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi sentimentul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire”. Am arătat mai sus ceea ce au făcut istoricii români cu preţioasa moştenire…
Un alt cunoscător al Cărţii de Înţelepciune a Solomonarilor va fi fost şi Mihail Kogălniceanu, posibil co-autor sau iniţiator al turnării tăbliţelor în plumb. Dregătoriile înalte pe care le-a avut de-a lungul vieţii – prim-ministru pe timpul lui Cuza, ministru de Externe pe vremea lui Carol I – i-au creat, desigur, conului Mihail, o anume imunitate împotriva latinomanilor.
Până ce să ajungă însă la acea imunitate, tânărul Mihail se hotărâse, încă de când era student la Berlin, să meargă pe drumul Solomonarilor. Iată ce le scria el, din Germania, surorilor sale: ”Întorcându-mă în Moldova, nu mă voi răsfăţa în lux şi faste; de voi revedea patria vreodată, va fi spre a o sluji şi a-i sacrifica viaţa, dacă trebuie”. La 1840, din iniţiativa lui a apărut ”Dacia literară”, prima revistă literată românească organizată. Kogălniceanu vroia ca producţiile româneşti să fie ”din orice parte a Daciei” şi să fie originale: ”Traducţiile nu fac o literatură”.
Mihail Kogălniceanu, după cum scrie G. Călinescu, era de pe atunci, sub raportul conţinuistic al criticii, ”un tradiţionalist şi un teoritician al specificului naţional”. În ”Dacia literară” publica ”Scene pitoreşti din obiceiurile poporului” (”Nou chip de a face curte”) şi încheia regretând aceste ”ceremonii care din zi în zi se perd prin civilizaţi a cea făcătoare de bine, adecă prin acea civilizaţie care ne fac cosmopoliţi, dărâmându-ne obiceiuri româneşti, caracter şi limbă…”
Cine vrea un semn mai subtil al afilierii lui Mihail Kogălniceanu la Ordinul Solomonarilor să mediteze la păstrarea iniţialei K pentru numele de familie, rarisimă în ortografia latină. Desigur, cercetări ulterioare vor dezvălui noi amănunte în privinţa întâmplărilor de la Sinaia, inclusiv de ce Carol I şi-a ridicat castelul tocmai acolo, şi multe altele…”
Sursa : http://epochtimes-romania.com/news/enigmaticele-tablite-de-la-sinaia–177755
AUTOR Adrian Bucurescu

 

ROMÂNIA – LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI EUROPENE

Confirmari istorice… ROMÂNIA – LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI EUROPENE
Incet, incet, cercetatorii istorici mondiali recunosc, multi chiar fatis, ca primele fiinte umane au fost in Transilvania, sau mai exact in Ardeal,dar si in alte zone ale Romaniei de azi, cum sustine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spatiul Carpato-Danubiano-Pontice
Hai sa mai reamintesc cateva lucruri uimitoare despre Romania:
1. cel mai vechi schelet, la ora actuala, de umanoid a fost gasit in Ramnicu Valcea, poreclit “pescarul de la lacul Getic”, fiind datat la 1 milion de ani
2. Civilizatia straveche, mai veche cu 1000 de ani decat cea sumeriana, este localizata in estul tarii, la Cucuteni
3. Tablitele de la Tartaria, sint cu 1000 de ani mai vechi decat cele Sumeriene
4. Tablitele din Muntii Neamtului, tot mai vechi decat tablitele sumeriene cu 1000 de ani
5. Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul 2003 – 11 August 2003; americanii si romanii patrund sub masivul bucegi si descopera o sala a proiectiilor cu holograme care au aratat istoria adevarata a terrei, au descoperit amfora cu aur monoatomic, care duce la longevitate, adica o persoana poate trai mii de ani in acelasi corp fizic, daca ar consuma asa ceva in anumite perioade stabilitate
6. Descoperirea din Masivul Sureanu din 1990 – cand au descoperit un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent pe planeta, caci aurul se gaseste numai in forma de minereu combinat cu alte nemetale, nu si in forma pura desavarsita; se pare ca dacii cunoasteau taina spirituala a aurului, care este de fapt o lumina condensata
7. Cel mai vechi cuptor, de pe aceasta planeta, de topit metale s-a gasit la Campeni; a fost atestat la aproximativ 6000 de ani i.e.n.
8. Sarmizegetusa – alt loc special conform celor de la BBC; s-ar afla niste artefacte fabuloase sub acest loc (arhiva atlantilor)
9. Artefactul de sub Masivul Ceahlau. Conform lui Radu Cinamar, sub Ceahlau se afla un artefact sinonimic cu cel din Bucegi
10. Padurea Baciu, din Cluj Napoca, considerata “cea mai paranormala zona de pe planeta”, conform celor de la Discovery, unii considerand-o o zona atemporala, adica un fel de spartura in continumuul spatiu-timp din acea zona!
Cam astea sint topul celor 10 lucruri fantastice despre Romania .

sursa: http://www.rbnpress.info/wp/confirmari-istorice-romania-leaganul-civilizatiei-europene/#ixzz2cd2YmMRw

 
 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,057 de alți urmăritori